Preambul. O legendă veche, veche de când lumea, poate chiar mai veche, spune că această poporaţie (cum cu o uşoară tentă peiorativă o numesc unii, sau seminţie, cum mult prea pretenţios o cataloghează alţii, popol ca în vechime sau mult mai corect şi mai pe şleau spus etnie, aşa cum îndeobşte o numeşte majoritatea celor care convieţuiesc – sau se căznesc s-o facă – alături de ea) s-ar trage, nici mai mult nici mai puţin, din descendenţii unuia dintre triburile lui Israel, care după robia babiloneană nu s-ar mai fi întors în Ţara Sfântă. O altă legendă, venind şi ea din aceleaşi neguri ale istoriei ca şi anterioara, spune că reprezentanţii acestei poporaţii ar fi urmaşii direcţi ai primului om creat din lut de Tatăl Ceresc (după chipul şi asemănarea lui, evident, în a şasea zi a Creaţiei, aşa cum glăsuieşte Vechiul Testament), binecunoscutul Adam (tatăl lui Cain, Abel şi Set), dar nu cu numita Eva (aşa cum ştie toată lumea), care s-ar fi împreunat cu o altă femeie (aceasta ar fi fost, de fapt, prima), anterioară acesteia şi al cărei nume, din păcate, nu s-a păstrat. Astfel, conform acestei supoziţii biblice mai mult decât apocrife, acest „popor enigmatic”, cum atât de poetic era el numit de B. P. Haşdeu, nu cădea sub incidenţa păcatului originar, cu alte cuvinte, era absolvit de obligaţia de a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele („o manqó amaró”, pre limba dumnealor) trudind din zori şi până-n faptul serii (de multe ori şi noaptea, mai întâi la lumina lunii şi a stelelor, apoi a feştilelor, ulterior, la aceea a becurilor) aşa cum am făcut-o şi, hélas!, continuăm s-o facem de generaţii şi generaţii, noi, ăştilalţi, păcătoşii, urmaşii urmaşilor pe bune ai lui Adam şi ai Evei (măicuţa tuturor celor vii, plămădită din coasta tăicuţului), cei izgoniţi apoi din Eden de Prea Bunul nostru Părinte, pentru neascultare şi păcătuire, aşa cum aflăm din „Geneză”. Apocrifă sa