În 15 martie 1960, un evreu născut în comuna Pantelimon, şi cunoscut în mediile literare ca un scriitor acid, era botezat creştineşte, pe ascuns, în arestul de la Jilava. Povestea şi scrierile sale continuă să inspire oamenii, oferindu-le o lecţie de curaj, perseverenţă şi credinţă.

„Dumnezeu iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea“, scria Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii“. Iar observaţia este datată 29 august 1964, la numai câteva zile de la eliberarea sa din arestul de la Jilava, după o detenţie cruntă, dictată pe motive politice. Este un punct de pornire, poate nu şi cel mai nimerit, dar probabil cel mai pur descriptiv cu putinţă pentru textul ce urmează. Pentru că, la urma urmei, ce om iese dintr-un loc în care în ultimii cinci ani a primit bătăi cumplite cu ranga de fier, a fost umilit în toate modurile posibile, încercând să i se ia şi ultima formă de demnitate, spunând aceste cuvinte şi, mai ales, folosind într-o propoziţie scurtă cuvintele „Dumnezeu“ şi „imbecilitate“? Întreaga viaţă a lui Steinhardt pare cuprinsă între astfel de contradicţii la graniţa cu imposibilul. Evreu creştinat din propria iniţiativă, avid de recunoaştere publică, dar şi singuratic, neîndreptăţit într-un mod absurd, dar iertător până la capăt. Din mijlocul acestor consecinţe, construite parcă pe modelul logicii clasice, pe care Steinhardt o adula îndeajuns de mult încât să ştie să nu trăiască după ea, se conturează un portret şi o posibilă explicaţie a fascinaţiei pe care acest personaj continuă să o exercite şi astăzi.

Nicu-Aurelian Steinhardt s-a născut pe 29 iulie 1912, într-o familie de evrei, în comuna Pantelimon, judeţul Ilfov. Tatăl său, Oscar Steinhardt, era veteran din Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect. De altfel, de-a lungul vieţii, cel al cărui nume de naştere avea să se transforme pe coper