Ieri am ajuns pentru prima dată la Alba Iulia. Am avut norocul să n-o văd înainte de finalizarea lucrărilor de restaurare. M-a surprins cu prospeţimea ei de aşternut abia luat de pe sârmă. Răcoroasă şi încă ferită de hoardele de turişti, cetatea bătrână de milenii s-a născut a doua oară.
La Alba se ajunge greu din Bucureşti. Autostrada e departe de a fi gata. De pe drumul european, dacă te uiţi în dreapta, vezi viermele de pământ care aşteaptă să fie turnat în asfalt. Sunt cozi lungi de maşini care aşteaptă parcă să se termine lucrările. În fond, aurul de la Roşia Montană are şi el nevoie de o şosea pe care să poată circula nestingherit atunci când va vedea lumina zilei. Pentru că, se pare, momentul se apropie.
Parapeţii de pe marginea şoselei sunt înţesaţi de mesaje unioniste şi anti-corporatiste. RMGC e inamicul no.1 al activiştilor din zonă şi cei din urmă se asigură că toată lumea ştie asta. Proximitatea Alburnus Maior are avantaje şi dezavantaje. Există aici un cartier, construit de Gabriel Resources, în care au fost mutaţi cei care au acceptat să plece din Roşia Montană. Nu cred că e nevoie să vă descriu cam cât de bine arată. Ştiu că mulţi dintre voi nu sunt de acord cu exploatarea aurului, aşa că nu insist. În schimb, partea „nouă” a oraşului, cea construită de comunişti, arată ca Vulcanul. Sau ca Petrila. Clădiri ce par a fi cămine de muncitori, hoteluri dărăpănate cu băi în care s-ar fi putut filma lejer scene din „4,3,2”, şi toate celelalte neajunsuri specifice oraşelor de provincie industrializate forţat.
Doar când păşeşti printr-una din porţile vechii cetăţi simţi că, de fapt, comunismul n-a fost încă inventat, poate că şi Iluminismul e încă departe, pentru că aici, între zidurile gotice ale Catedralei Catolice şi cele ale Palatului Principilor Ardealului, Evul Mediu e încă întunecat.
Am şansa să fi ajuns aici, în Apulum,