Avem aşadar un prim semn lipsit de echivoc, un prim criteriu al iubirii adevărate. Când iubiţi cu adevărat, fiinţa iubită este liberă, pe deplin liberă prin iubirea pe care i-o acordaţi. Aceasta înseamnă că, în primă instanţă şi la nivel fundamental, sensul propriu de existenţă nu ni-l conferim singuri, ci îl primim. Noţiunile de "persoană umană" şi de "sens individual de existenţă" sunt sinonime. Prin urmare, când iubim cu adevărat creăm o persoană - deci creăm un sens. Pornind de la acest sens, persoana iubită poate începe căutarea sa proprie. Dar numai prin sensul conferit ea devine liberă să îşi dea sieşi sens.

Dar astfel nu am ajuns decât la jumătatea drumului. Până aici nu am făcut decât să îl precizăm pe celălalt. Aşadar, a sosit timpul să ne ocupam şi de noi înşine. Celălalt este de acum liber - şi tocmai libertatea sa îmi conferă mie sens. Iubesc, şi astfel dăruiesc libertate, creez persoana celuilalt. Această libertate a celuilalt este cea care mă cheamă, îmi devine sens şi vocaţie. Prin urmare, libertatea celuilalt mă creează pe mine ca persoană.

Acest lucru nu este însă obligatoriu. Pot oferi libertate oricui, şi astfel mă pot auzi chemat din toate părţile. Dar nu libertatea oricui îmi devine mie vocaţie - şi, prin urmare, nu oricine mă creează ca persoană. La limită, pot refuza toate chemările, pot oferi libertate - şi atât.

Dintre persoanele care vă iubesc, unele vă iubesc sincer, iar altele vă iubesc din plăcere. Am spus-o deja: ignoraţi-le. În niciunul din aceste cazuri nu este vorba de iubire, deci de persoane veritabile. Niciuna dintre aceste chemari nu este o chemare autentică, ci doar o ispită, o minciună. Totuşi există persoane care vă cheamă cu adevărat. Ele cred că vă cheamă pentru că vă iubesc. În realitate, dumneavoastră le iubiţi, şi tocmai de aceea vă cheamă. Iar dumneavoastră puteţi răspunde sau nu acestei chemări. Dacă