…sau cel puțin am încercat. Am fost la concertul The Wall de miercuri și, într-o măsură covârșitoare, mi-a plăcut, este vandabil, merită văzut, dar nu așa, fără număr, fără număr! Show-ul este plin de gadget-uri, sonorizarea a fost impecabilă, echilibrată, bine dozată, nici să te omoare, nici să te lase cu urechile’n soare, cu regretul că parcă mai era loc de ceva volum, dar nu au putut duce sculele. Să nu mai zic de găvăreala lui Waters, în românește, din prompter, fără a confunda Bucharest cu Budapest, dar cu o încleștare de robot bine temperat, recte de Theodor Stolojan la faimosul spici “Diăr Maicăl Djac-săn”, silabisit s’il vous plaît! Ce mai, au fost momente când l-am urât pe inginerul de sunet al concertului că volumul a fost acela la care aș fi vrut și io să ascult The Wall acasă, fără să-mi pun în cap familia sau vecinii.

Pentru că Zidul este un tot unitar, cel mai important era să vezi ansamblul mediatic, totul: scena, luminile, zidul, ceea ce s-a perindat pe zid, de aici şi nemulțumirile mele pentru că a contat foarte mult unde ai stat. Conducându-mă în viață după principiul că în echilibru e totul, am decis o zonă nici prea-prea, nici foarte-foarte, am intrat printre primii, am stat pe centrul scenei, dar cam aproape pentru asamblarea informațiilor. Dacă mă uitam la dreapta, nu știam ce face stânga și viceversa, ca să nu mai zic că am fugit de dracu’ și, absolut normal, am dat de tac-su: ca să nu mă omoare bașii, infrasunetele, m-am așezat la limita din spate a sectorului, în loc să mă tolănesc pe gardu’-față, m-am sprijinit de gardu’-spate. De aici consecințele: ca un vajnic juma de buletin ce sunt, când a început să se umple locul numa’ de unuop’zeci cu consoarte de minimum unușai’șcinci, geaba investment că canci, voit!, return on investment. Bre, am văzut un mare …ni’ic, prostănac ce-am fost că doar io, cu mânuța mea, am cumpărat biletu’, nu