Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am deschis cartea profesorului Darie Cristea, a fost să mă duc către finalul lucrării pentru a-i citi bibliografia, însă am fost surprins din start văzând lipsa acestia. Nu a fost ȋnsă necesară, decȃt lecturarea primelor pagini pentru a înţelege scopul, structura şi utilitatea cărƫii, vorbind despre un eseu care este atȃt o cronologie de opere, cȃt şi o bibliografie în sine.

Te-ai putea aştepta, luând în considerare titlul, ca atunci când vei aprofunda spre exemplu capitolul aferent anului 1979, să găseşti o discuţie cu trimitere la pacea de la Camp David sau către Criza Ostaticilor (ce an!), însă scopul lucrării este cu totul altul, cititorul descoperind ĩn schimb, lucrarea lui Kenneth Waltz, Theory of a International Politics, considerată actul de maturitate al neorealismului.

Studiul porneşte cu începutul secolului xx, mai exact anul 1912, perioadă în care sistemul internaţional se reconfigurează aşa cum noi îl cunoaştem astăzi, prin slăbirea Imperiului Britanic şi ascensiunea Statelor Unite, oprindu-se în 2012, traversând fix un secol de analiză şi prezentare a lucrărilor pe care autorul le consideră ca fiind relevante pentru cultura relaţiilor internaţionale, de unde partea metodologică, specifică mediului academic este nelipsită, şi omniprezentă, în general pin dezbaterea interparadicmatică, şi în particular prin dezbaterea dintre pozitivism şi postpozitivism.

Pe lângă Kenneth Waltz, printre alţii, autorul face trimitere la operele lui Angell Norman, Reinhold Niebuhr, David Mitrany, Edwart Hallet Carr, Henry Kissinger, Hedley Bull, Susan Strange sau Samuel P Huntington, ultimul fiind menţionat atât pentru operele şi viziunea sa, cât şi pentru meritul de a fonda în 1970, prestigioasa revistă Foreign Policy.

Este ȋn practică un manual de tip time-line, care se remarcă nu numai prin unicitate, fii