Spune că a-nvăţat de frică şi nu-i înţelege pe cei care nu s-au familiarizat niciodată cu normele de exprimare ale limbii române, dar „dau din gură pe la televizor“.Actorul Dan Condurache vorbeşte cu afecţiune despre toţi „domnii“ profesori care l-au format.
Dan Condurache (61 de ani) este o tolbă de pilde şi poveşti, dar nu încearcă să fie un partener plăcut de dialog. Dimpotrivă, îţi spune drept în faţă că are „o părere foarte proastă despre profesia“ ta de jurnalist şi că dă interviuri doar ca să mulţumească PR-ul teatrului. Ceea ce nu-l face mai puţin cuceritor în meseria de povestitor. Susţine sus şi tare că n-are pic de talent şi că s-a strecurat în meserie. Îşi respectă profesorii, pe toţi, începând cu cei din şcoala generală şi terminând cu marele Octavian Cotescu.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în iulie 1952, la Dorohoi, un loc despre care aţi vorbit altădată ca având o altfel de lumină.
Dan Condurache: Asta era pentru băieţii de la Cinematografie, dumneavoastră vreau să vă spun despre şcoală şi modele, de asta am convenit că ne întâlnim, nu? Erau şi acolo nişte profesori speciali, nu ştiu cât de buni erau, dar erau nişte oameni minunaţi. Importanţi, în toată discuţia asta, sunt ei, pentru că într-un orăşel insignifiant, cum este şi astăzi Dorohoiul, ei se străduiau să aibă grijă de noi. În multe feluri. I-am păstrat în memorie! Din păcate, mulţi nu mai sunt printre noi, uşor-uşor s-au dus... Cum e omu’, ca tâmplaru’, că trăieşte ce trăieşte, şi la un moment dat moare... Au cam plecat toţi. Mai sunt câţiva, dar îi văd destul de rar: trăieşte diriginta mea din liceu, doamna profesor Polic, doamna profesor Tatulea, de română, domn’ profesor Cirimbei.... Mă rog, sunt mai mulţi... Dar sunt foarte, foarte în vârstă şi ne-am dat seama abia târziu, după ce ne-am risipit pentru diverse chestii prin lume, că erau nişte oameni de toată isp