Pe Ostap Bender îl cunosc acum, după re-editarea capodoperelor “Douăsprezece scaune” şi “Viţelul de aur”, chiar şi generaţiile mai fragede care îşi vor fi păstrat [în mod miraculos] gustul pentru lectură.

Simpaticul escroc imaginat de Ilf şi Petrov în tumultul copilăriei Uniunii Sovietice, ar putea fi comparat cu escrocii copilăroasei Românii capitaliste a zilelor noastre. Doar că, spre deosebire de şarlatanii noştri contemporani, agramaţi şi antipatici, Ostap Bender avea farmec, imaginaţie, îşi strunea cu măiestrie verbul şi îşi mlădia abil retorica pe calapodul credulităţii şi vanităţii interlocutorilor. Un Ostap Bender în era talk-show-urilor ar fi fost, fără îndoială, un demagog împlinit pe care l-am fi votat masiv, indiferent de cvorum.

Motivul pentru care îl aduc însă în discuţie pe distinsul personaj este că, o dată cu Ostap Bender, Ilf şi Petrov îi consacră, în felul lor, în eternitatea literaturii universale, şi pe români. Altfel, aceștia din urmă cam lipsesc din marile romane citite pe toate meridianele şi în toate timpurile. Prin urmare, a fost o şansă nesperată ca, în finalul deloc apoteotic al “Viţelului de aur”, Ostap Bender să încerce să treacă, pe Nistru, graniţa spre lumea liberă, reprezentată, într-o primă etapă, de România.

Eroul nostru purta cu sine echivalentul unui milion de ruble, răsplata unui furtişag realizat cu tenacitate, talent şi, mai presus de toate, graţie. După cum notează autorii:

“Marele maestru se pregătise toată iarna. Cumpărase dolari nord-americani cu portrete de presedinţi cu bucle albe, cumpărase ceasornice şi port-ţigarete de aur, verighete, briliante şi alte drăcii preţioase”.

Dar nu numai cu asta se pregătise Ostap Bender, ci şi cu meşteşugite fraze captatio benevolentiae menite să facă să vibreze patriotismul grănicerilor români (“Traiască România Mare!”), respectul pentru intelectuali (“ sunt