Cu dovezile irefutabile pe masă (despre cele declasificate pentru opinia publică, vorbim mâine), preşedintele Barack Obama declara ieri că nu a luat nici o decizie şi că – după (încă) o consultare cu Aliaţii şi o ”consultare” cu Congresul – va alege varianta cea mai potrivită privind o intervenţie în Siria.

În cercurile politice de la Washington, se discută aprins despre legitimitatea şi legalitatea demersului, despre interesul naţional, dacă preşedintele are sau nu nevoie de aprobarea Congresului.

Barack Obama a apucat să sublinieze ieri că va fi o acţiune limitată, excluzând orice intervenţie la sol. În lumina acestei declaraţii, scrisoarea de răspuns a şefului Statului Major Interarme, generalul Martin E. Dempsey, la solicitarea senatorului Carl Levin e cât se poate de lămuritoare. Senatorul îl întreba, la 18 august, despre opţiunile militare ale Statelor Unite în Siria (avantaje, dezavantaje, costuri), iar generalul răspundea prompt, la 19 martie (cu două zile înaintea atacului chimic din suburbiile Damascului).

Iată poziţia rece, profesională, onestă a generalului Dempsey.

Există 4 (nici mai multe, nici mai puţine) variante de intervenţie armată în Siria.

1. Un atac limitat. Acesta presupune distrugerea acelor ţinte care pun regimul Assad în imposibilitatea de a-şi conduce acţiunile militare, de a-şi folosi armamentul perfecţionat şi, finalmente, de a se apăra. Sunt necesare sute de avioane, nave, submarine şi facilităţile aferente. În funcţie de durată, costul unei astfel de operaţiuni se ridică la în miliarde de dolari. Avantajul acestui tip de atac este că provoacă pagube importante regimului de la Damasc şi intensifică numărul dezertărilor. Riscul acestui tip de atac este că regimul îşi poate dispersa ori ascunde parte din arsenal, iar o ripostă a acestuia este de aşteptat, ceea ce ar conduce la pagube colaterale (civili).