Niciodată nu-ți vei menționa, într-un CV, eșecurile. Succesele sunt, de regulă, publice, înfrângerile, tot de regulă, aparțin laturii private și tăinuite a existenței fiecăruia. Toți credem că succesele ne aparțin sută la sută, eșecurile fiind trecute în contul vinovăției altora – trădarea amicilor, regimul opresiv, interese oculte, gelozii, invidii, incompatibilități. Lăsăm de-o parte iluziile și dezamăgirile într-ale amorului, care se judecă doar cu sufletul și, oricum, ies din sfera determinărilor stricte ale logicii. Lăsăm și investițiile în ideologii și politicale, fiindcă-i zona în care omul se află mai mult ca oriunde sub vremi, iar explicația-scuză „am crezut sincer” nu funcționează (de ce?) și nu absolvă.
Rămâne belșug de alte eșecuri; scrutate din urmă, acuză momente de naivitate și de aventurism, dând la iveală investiții (și) sufletești flagrant ratate. Puteau fi evitate? Desigur – dar… cu mintea de acum. Am vrut să devin medic și am căzut la admitere cu nota 1 (se nota până la 5) în teza de limbă și literatură română. Țin minte că am scris șase-șapte pagini la subiectul „Realismul lui Rebreanu”, scriitor pe care-l citisem din scoarță-n scoarță, inclus fiind din adolescență între lecturile preferate, ordonate și stimulate de profesorul sucevean Ștefănescu. De ce 1? Nu cred că va fi fost vina mea, și cum, după aceea, am intrat printre primii la Filologie, absolvind-o cu 9,75, semnul de întrebare rămâne.
La 16 ani, venit sperios și umil din Bucovina, habar n-aveam că există posibilitatea contestației într-un examen-miting ce antrena, atunci, mii și mii de candidați. Poți să fii decorat ca Budionâi și oricât favorizat apoi de soartă, primul mare eșec te marchează, rămânând pe veci, precum cicatricea infarctului pe mușchiul cardiac. Dar, cine știe, poate va fi fost spre bine…
Au venit, apoi, eșecurile în materie de gazetărie. Destule! Prim
