Un cititor îl certa, anul trecut, pe colegul Ionuţ Jifcu pentru că a simţit nevoia să scrie ce a simţit în prima zi fără Flori Popa. Nu ştiu ce altceva ar trebui să fie opinia, dacă nu asta, un moment de sinceritate, de altceva decât faci în fiecare zi şi pentru care, oricum, se găseşte cineva să te înjure. Cu tot riscul, aş vrea să spun acum ce n-am avut ocazia să simt alături de Flori. Mi-a dat în schimb Dumnezeu, nedrept, altceva. Fiorul de a deschide sertarul în care şi astăzi stă peria ei de păr, neputinţa de a umbla, nici la un an de când mâinile ei nu le mai răsfoieşte, în teancul de agende umplute conştiincios, strângerea de inimă la fiecare şedinţă de Consiliu Judeţean când încă un consilier se poticneşte încercând să pronunţe cât de cât româneşte cuvântul „pneumoftiziologie”. Pentru că nu mai râdem ca pe vremuri, pentru că nu mai facem schimb de adrese de cabinete medicale şi medici pediatri pricepuţi. Şi nu mai facem multe alte lucruri. Nu în fiecare zi, niciodată nu s-a întâmplat, din păcate, aşa, dar constant, pentru mai bine de 10 ani.

Când am văzut-o prima oară, într-un ultim mandat de primar al lui Gheorghe Păunescu, într-o sală de audienţe, am rămas mută. Pistruii erau singurul amănunt derutant, altfel aveam în faţă, fizic, vechea mea prietenă din copilărie. Nici măcar nu-mi amintesc ce-am flecărit atunci, cum nu-mi amintesc în amănunt de multe alte întâlniri. Ştiu doar că de-a lungul anilor ne-am bârfit şefii, am alergat nebun să ajungem la conferinţe de presă, în vremuri în care decât ei, şefii bârfiţi, se foloseau de maşinile de serviciu, în timp ce noi băteam oraşul în lung şi-n lat la picior. Acele vremuri în care era greu, dar frumos, să aduci întreaga informaţie, neaflată la un click distanţă, ci, de multe ori, într-o colecţie a ziarului la care lucrai, pe care o răsfoiai de nebun zeci de minute, ore... Vremuri în care „legume