Se împlinesc, în 2013, 150 de ani de existenţă a Colegiului Naţional "Nicolae Bălcescu", prilej pentru noi să evocăm o parte dintre personalităţile care au studiat aici şi au contribuit la dezvoltarea culturii naţionale. Astăzi, C. Sandu Aldea.

Azi, numele lui C. Sandu Aldea stăruie în atenţia publică mai mult ca nume de instituţii sau străzi, decât ca nume de scriitor sau de om de ştiinţă. De aproape jumătate de veac nu s-a mai scris nimic esenţial despre opera sa. Tot de atâta vreme nu i-a mai fost reeditată opera. Ultima istorie literară în care îi sunt dedicate câteva rânduri este scrisă de Al. Piru (1981). Ultimele mari istorii literare - I. Negoiţescu, N. Manolescu - nici măcar nu-l mai consemnează. Este prezent totuşi în dicţionare literare, dar cu articole prăfoase, pline de prejudecăţi. Făcând anamneza receptării, remarcăm un fenomen lent, de stingere al oricărui interes pentru o operă care, la vremea ei, în primul deceniu al secolului XX, a avut o anumită notorietate. Totuşi, pentru proza câmpiei, a spaţiului bărăganic, ultimul veac nu a fost de singurătate. Dimpotrivă, pe filiere subtile, adesea cu sincope tragice, prin Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu s-a scris o pagină memorabilă a eposului românesc. Dar la izvoare, primul scriitor român care însămânţează cu himeră literară pământurile pustii ale Bărăganului este C. Sandu Aldea. Măcar pentru această întâietate se cuvine să ne întoarcem la textele lui, să le interogăm şi să stabilim punţile posibile cu operele care au urmat, să identificăm, în noul context, teme şi motive care, metamorfozate, sunt prezente şi azi.

Se cuvin două vorbe despre contextul literar în care a scris C. S. Aldea. Debutează în acelaşi an cu M. Sadoveanu, în 1904, cu volumul de nuvele "Drum şi popas". Până în 1912 mai publică cinci volume: „În urma plugului" (1905), „Pe drumul Bă