Nici nu știi tu ce însemni pentru mine. Și, probabil, pentru cogenerii mei. Căci evaluarea ta și a simbolurilor implicite ție - Pink Floyd, mesajele protestatare, antidictatoriale, vizând deopotrivă societatea și individul, expuse în "Wall" - nu știu ce impact au și cât de influente sunt asupra tineretului de azi.
Și cât de coerente și de coprehensibile ar fi. Căci, dincolo de rock, considerat un soi de esperanto al generației noastre, despărțită în două sisteme antagonice, e o falie de comunicare între generația mea - a noastră - și cea de azi. Tinerii noștri nu mai știu să viseze.
Pentru ei romantismul e de rahat, e ca o boală venerică de care trebuie să te ferești. Cinismul și pragmatismul acestei generații, încă imatură, sunt comandamente existențiale, sociale, de urgență. Apare tendința implacabilă spre "neuromatizarea" lui. Spun asta pentru cine a citit măcar "Neuromancer" și are idee de literatura cyber...
Dar, să nu ne pierdem în filozofii. Fiindcă acum vin cu un truism: orice generație începe prin a fi superioară celei care îi urmează și ulterior, postum sfârșește prin a o depăși. Așa e de când lumea.
Nu pot să spun ce bucurie mi-a făcut la vremea mea audiția operei rock, căci așa o consider, numită "Wall". Câtă muzică, profunzime a textului, câtă simbolistică!
Practic, literaturizând nițel, mi se pare că "Wall" ar veni din Joyce... din copilăria, școlarizarea sa iezuită. Și, acum, când ai concertat, am realizat că uitasem fiorul anilor când te-am descoperit; când v-am aflat pe voi, pe cei de la Pink Floyd. Ești, aș putea spune, nu o fărâmă, ci un bulgăraș de uraniu al existenței unui intelectual român aflat între 60 și 70 de ani.
Și pentru asta îți mulțumesc că ne-ai vizitat, că ai fost egal cu tine în valoare și ai impresionat mai ales tineretul. Știi ce mi-a spus fiul meu, 28 de ani, după concert? Sunt fericit, tată,
