Nu ne putem imagina chiolhanurile cavalerilor Mesei Rotunde fără a simţi în aer izul acrişor de cidru, nici poemele lui Francois Villon fără gustul pişcător al acestui suc de mere fermentat. Dar povestea de dragoste cu cidrul a început cu mult înainte; unii spun că de pe vremea romanilor, alţii, de pe vremea faraonilor. Istoricii au ajuns la concluzia că mărul, fructul din care se produce cidrul, creştea pe malurile Nilului cam cu 1300 de ani înainte de naşterea lui Iisus. Estul Turciei a fost locul unde s-a dezvoltat şi diversificat mărul, probabil unul dintre primii pomi fructiferi cultivaţi. Alexandru cel Mare, spun legendele, ar fi descoperit mărul pitic în Kazahstan şi l-ar fi (re)adus în Macedonia. Odată cu acesta, şi minunatul suc de mere. În istoriile sale, Caesar scrie că a descoperit, odată ce a ajuns în ceţosul Albion, în anul 55 î.Hr., că locuitorii din Kent produceau o băutură din mere cu un gust dulce acrişor de care, spun gurile rele, marele general s-ar fi îndrăgostit. Băuturile acrişoare erau pe gustul soldaţilor romani. Chiar şi oţetul pe care i l-ar fi dat Mântuitorului pe cruce pare să fi fost nimic altceva decât posca, o băutură provenită din alterarea vinului, uneori băută în amestec cu miere. Dacă ne gândim că cidrul nu se face doar din mere, ci şi din pere sau caise, putem spune că pe-atunci era epoca de aur a băuturilor fermentate care se deosebeau doar prin gradul de alcoolizare şi aromă. Cidrul, la competiţie cu berea, romul şi whiskey-ul După ce normanzii au cucerit Anglia, în 1066, mărturiile istorice dovedesc faptul că în mănăstiri se producea cidru în cantităţi uriaşe nu doar pentru consumul călugărilor, ci şi pentru comerţ şi beciurile seniorilor de pe-atunci. Producţia de cidru era un factor economic important, iar muncitorii primeau cidru ca parte a plăţii pentru munca prestată. Aroma băuturii începuse să se simtă prin birturi şi gos