Cu picioarele-nainte... aşa vom ieşi din câmpul muncii în curând. Şi tot cu picioarele, dar de data asta încălţate cu bocanci cu ţinte, ne calcă statul pe gât de fiecare dată când ar trebui să ne ajute.

Avem o strategie pentru şomeri, strategie care se bazează pe egalizarea vârstei de pensionare la femei şi la bărbaţi, şi pe trimiterea vârstnicilor la muncă. E o strategie bună doar pentru stat, care probabil gândeşte că, în ritmul ăsta, nu vom mai apuca pensia şi astfel a scăpat de un stres. Şi aşa banii de pensii sunt pe ducă, iar în curând nu vor mai exista deloc, dacă avem în vedere rata şomajului în rândul tinerilor.

Când spun că vom ieşi pe poarta fabricii direct în coşciug mă refer şi la condiţiile de muncă şi stresul permanent pe care statul, folosindu-se de „criză”, veşnica scuză, îl aplică asupra angajatorilor şi, implicit, asupra noastră. Câţi dintre români trăiesc cu frica zilei de mâine pentru că angajatorul îi poate da oricând afară „că e criză”, iar statul îi bagă pe gât noi şi noi biruri? Câţi dintre români muncesc în silă la gândul că salariile, şi aşa mici, nu le ajung să plătească ratele la bănci? Cine e de vină că am ajuns muritori de foame, la mâna unor guvernanţi proşti, care s-au mulţumit să gestioneze criza doar în folosul lor?

La ce să mai muncim pe brânci când vedem că ni se dau atribuţii cât pentru zece oameni, iar salariul este cât pentru jumătate de normă, în timp ce „şefii” îşi împart zeci de mii de euro, aşa cum este cazul pe la diverse instituţii? Şi când vedem că statul nu ia nici o măsură, ba uneori chiar încurajează astfel de practici?

Şi, ca să revenim la minunata strategie, pot să vă spun că şi statul are nişte obligaţii: să reducă impozitele pentru angajaţi şi să stimuleze angajatorii prin subvenţii! Ei, aş! Minunile se termină când ieşi pe poarta Guvernului, acolo unde se iau toate deciziile care ne bagă,