Odată cu aprobarea, în ultima şedinţă de guvern din luna august, a unui proiect de lege ce ar putea conduce la deschiderea exploatării miniere de la Roşia Montană - obiectiv asupra căruia USL făcea baraj înaintea alegerilor parlamentare, dar pe care acum îl sprijină de o manieră voit confuză - întrebările privind viabilitatea economică a acestui tip de întreprinderi revine în atenţia opiniei publice. Să fie aurul de Roşia Montană sau, mai nou, gazele de şist şansa unei autentice relansări economice? Sau sunt doar simple bule speculative? Punând între paranteze argumentele ecologiste sau istorico-culturale, o minimă informare este necesară. Cu atât mai mult cu cât un sondaj de opinie releva, săptămâna trecută, faptul că opinia publică nu ar fi informată în privinţa gazelor de şist.
Indiscutabil, unul dintre factorii care au contribuit la firava redresare economică din Statele Unite a fost exploatarea petrolului şi gazelor de şist. În Dakota de Nord, devenită un fel de Eldorado, creşterea economică - ca urmare a exploatării petrolului de şist - a fost anul trecut de 10%. După 2010, Statele Unite au devenit aproape independente faţă de exporturile din ţările OPEC. Spre exemplu, producţia de gaze de şist a trecut de la 20 de miliarde de metri cubi, în 2005, la 220 de miliarde de metri cubi, în 2011, cu peste 200.000 de puţuri în exploatare. Deja în 2011 gazele de şist reprezentau 35% din producţia americană de gaze şi se preconizează ca, în 2015, SUA să devină primul producător mondial de gaz, înaintea Rusiei.
Dar de ce o astfel de operaţiune, aparent atât de lucrativă, nu a fost realizată înainte de criza economică? Se spune că unul din motive ar fi cel tehnologic: tehnologia existentă până de curând nu permitea exploatarea petrolului dincolo de 1500 de metri adâncime. Dar, încă din anii "50 ai secolului trecut, în Franţa guvernele (atât ale celei de-a IV
