De câte ori am evocat imaginarul alimentar al Romei republicane am adus în discuție elogiul invariabil al simplicității atribuite strămoșilor și condamnarea neobosită a luxului și a risipei pentru care era învinuită influența greacă. Am pornit, în articolul precedent, într-un excurs de mai mare amploare, menit să deslușească, dincolo de polemicile culturale, substanța politică a acestei „Dispute între Antici și Moderni” avant la lettre. Căci, departe de a reprezenta doar o polemică literară, această dispută a divizat societatea romană în profunzime: puțin timp după încheierea conflictelor între patricieni și plebei, și mai ales în urma expansiunii spre sudul peninsulei, Roma s-a împărțit în două mari facțiuni, una condusă de un grup de aristocrați de rang consular, devenit subit extrem de bogat și de popular datorită dărniciei sale, și o pătură formată mai ales – dar nu exclusiv – din proprietari ceva mai modești, care resping, adesea cu violență, inovațiile; în fruntea acestora din urmă se situează alte mari familii de rang consular care adoptă tema moravurilor moștenite din străbuni, mos maiorum, ca deviză în lupta politică. ...acel oaspe,//Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe Fabius „Zăbavnicul”, Cunctator, era un reprezentant de frunte al acestei facțiuni conservatoare și destinul său de comandant în cele mai dramatice momente ale războiului cu Hannibal a reprezentat pentru această cauză un aport greu de neglijat. Marea virtute a lui Q. Fabius Maximus era răbdarea, greu încercată de starea de panică exasperată de înaintarea armatelor cartagineze înspre Italia centrală, după bătălia de la lacul Trasimenus din iunie 217 a.Chr., unde Hannibal zdrobise armata romană comandată de Gnaeus Servilius Geminus și Gaius Flaminius. Cu toate acestea, dat fiind și faptul că Flaminius, cel mai popular dintre adversarii politici ai lui Fabius și ai tacticii de gheri