Sectorul bancar din România a experimentat de curând câteva tranzacţii între bănci care şi-au vândut portofoliile de retail. Chiar dacă aceasta reprezintă o practică comună a pieţei, este un fenomen relativ nou în România şi, după cum era de aşteptat, a atras atenţia publicului. Unii chiar au considerat că astfel de tranzacţii ar însemna că băncile îşi vând clienţii una alteia. Îmi vine greu să îmi imaginez asta, a vinde clienţi. Pare un fel de vânzare de oameni, ceea ce, evident, nu este în regulă, pentru că vânzarea de oameni este ilegală. Deci cum ar trebui percepute aceste transferuri de portofolii din punctul de vedere al clientului? De fapt, este destul de clar şi deloc complicat.
Activitatea bancară, ca şi în cazul altor industrii, are în centrul preocupărilor relaţiile cu clienţii, produsele şi serviciile. Aceste produse şi servicii (de exemplu, cardurile de credit, creditele ipotecare sau depozitele) se agreează în cadrul unui contract încheiat între bancă şi client. Acest contract juridic stipulează atât drepturile, cât şi obligaţiile dintre bancă şi client, precum şi termenii şi condiţiile contractuale (cum ar fi taxele, comisioanele, dobânda, durata, scadenţarul etc.) ale unui anume produs. Aceşti termeni legali nu pot fi schimbaţi pe durata contractului, chiar dacă are loc o vânzare către o altă bancă. Deci clienţii sunt protejaţi din punct de vedere juridic, astfel încât termenii şi condiţiile să nu se schimbe pe întreaga durată a contractului. Odată ce contractul expiră, termenii şi condiţiile pot fi modificate de noua bancă, dar pot fi de asemenea schimbate chiar în cazul în care nu se are în vedere niciun transfer de portofolii. Aşadar, nu există nicio diferenţă în acest caz.
În cadrul interacţiunii cu clienţii, principalele caracteristici sunt calitatea, reputaţia şi încrederea dintre bancă şi client. Acestea