Actriţa Oana Pellea a crescut cu sunetul pianului la care cânta bunicul său şi s-a îndrăgostit de muzica lui Mozart, pe care o putem auzi şi la soneria telefonului ei.
A fost Helena, Catarina, Maşa, Ioana d’Arc, Vocea umană, Timpul. Ne-a arătat buzunarul ei cu pâine. În noul mileniu, Oana Pellea a avut curajul statutului de liber profesionistă. Poate fiindcă, dincolo de circumstanţe, a ştiut că scena şi platoul de filmare nu se pot lipsi de talentul şi de armonia gândului ei. O armonie muzicală. Am căutat-o pe Oana Pellea la casa ei de vacanţă pentru a afla cât de muzicală poate fi tăcerea, la poale de munte.
E linişte aici. Nu se aude decât ciripitul păsărilor. Trăiţi fără muzică?
Nu, nici vorbă. Din când în când răsună dealul de Mozart sau de Chopin. Dau foarte tare muzica. Eu detest muzica tare, numai că aici, nu ştiu cum, când stau pe terasă, am senzaţia că sunt valuri de muzică, ce curg la vale. E frumos aşa, să se izbească Mozart de Piatra Craiului.
Nu se izbeşte şi de vecini?
Pe aici nu prea sunt vecini. Dar, când dânşii pun manele, eu am boxe foarte puternice, pentru Mozart. (râde) N-au fost plângeri, ne-am bătut însă în stiluri.
Vă închipuiţi trăind fără muzică?
Nu, nici nu mi-am pus vreodată problema, nu-mi închipui că se poate trăi fără muzică sau fără armonie.
Un actor trăieşte muzica altfel decât un muritor de rând?
Un actor e un muritor de rând. Dacă simte sau nu muzica altfel, nu ştiu. Dar ştiu că sunt roluri care seamănă cu o partitură muzicală. Mie aşa mi s-a întâmplat la Vocea umană: am avut senzaţia clară că sunt un instrumentist, că urmăresc o partitură grea. Erau momente de pianissimo, erau momente de forţă... Fiecare rol are o melodie, fiecare personaj are o temă. Trebuie să ţi-l construieşti aşa.
Aţi jucat vreodată un rol care să sune ca o simfonie d