Atunci când Victor Hugo este ales preşedinte al Congresului de Pace care se deschide la Paris, pe 21 august 1849, ideea de a uni naţiunile europene străbătuse deja o bucată de drum. Saint-Simon preconizează solidaritatea industrială şi un parlament european din anii 1814-1816; Guizot scrie, în 1828, a sa „Istorie generală a civilizaţiei din Europa”, afirmând existenţa unei civilizaţii comune. Auguste Comte propovăduieşte o monedă europeană în 1848 şi lumea visează deja la obţinerea păcii prin diplomaţie. Împotriva Europei regilor din 1815 se naşte ideea unei Europe a popoarelor, întemeiată pe democraţie şi justiţie socială, destinată să asigure pacea universală: o Europă revoluţionară. Fundamentele sale rămân destul de vagi: în jurul anului 1848, ele sunt reprezentate de ideea unei confederaţii de state.

Pentru generaţiile franceze din prima jumătate a secolului al XIX-lea, centrul acestei Europe este Franţa: „Cred că se poate spune fără falsă modestie că Franţa a fost centrul, focarul civilizaţiei din Europa”, scrie Guizot. „Nu există aproape nicio mare idee, niciun mare principiu de civilizaţie care, pentru a se răspândi pretutindeni, să nu fi trecut mai întâi prin Franţa.” În 1831, Michelet publică o „Introducere în istoria universală” care dovedeşte, în acelaşi timp, unitatea europeană – aceea a Evului Mediu gotic, de la Köln la Strasbourg şi Milano – şi coerenţa structurală a unui „organism foarte complex”, în care Franţa „nu se explică decât prin ceea ce o înconjoară”.

Altfel spus, Europa, văzută de romanticii francezi, reprezintă difuzia, extensia calităţilor politice şi spirituale ale Franţei. De unde rezultă, pentru Victor Hugo, acest raţionament: dacă Franţei îi merge bine, Europei îi va merge bine. Şi reorganizaţi Germania. Vom vedea atunci alianţa dintre Franţa şi Germania, ţări-gemene unite de Rin, structurând o Europă refăcută, în sfârşit