Mişcările de stradă ale oamenilor care consideră că au de apărat o cauză sunt obişnuite de câţiva ani în lumea noastră măcinată de criză. O criză care, pe lângă austeritate, a adus pentru cei mai mulţi şi convingerea că decidenţii politici sunt fie incapabili, fie laşi în luarea celor mai bune hotărâri pentru cei care i-au ales. De la Washington la Madrid, de la Sofia la Istanbul, indignaţii au pus stăpânire pe pieţe şi au arătat că nemulţumirea lor este profundă.
În multe ţări, decontul crizei a schimbat guverne. Stânga a înlocuit dreapta sau dreapta a înlocuit stânga. Deziluzia a fost aceeaşi. Noii veniţi au continuat să facă tocmai ceea ce criticau vehement pe vremea în care se aflau în opoziţie. Strânsul curelei, anunţat ca o soluţie temporară, a devenit politică pe termen nedefinit. Oamenii au văzut cum li se năruie speranţele, au sesizat că decizii implacabile venite peste capul lor sunt puse în aplicare cât ai bate din palme, au învăţat că avantajaţii crizei vor scăpa mereu de nota de plată, în timp ce plătitorii de taxe vor fi chemaţi întotdeauna să umple găurile bugetare pentru care nu au nicio vină.
Ceea ce se întâmplă acum în România este un caz şcoală despre modul rapid în care se schimbă istoria. Protestele din 2012 au dus la schimbarea puterii. Noii veniţi au fost purtaţi spre victorie de un val uriaş de nemulţumire şi de indignare. O indignare care s-a tradus în cel mai bun scor electoral înregistrat de un actor politic în toate confruntările de după 1990.
Un asemenea capital oferea garanţii serioase pentru o perioadă de linişte şi de reconstrucţie a relaţiei putere-cetăţean.
Iată că, în mai puţin de un an, lucrurile nu mai stau aşa de bine. Marile oraşe sunt scena demonstranţilor care se adună în număr din ce în ca mai mare. Aşa cum era de presupus, aria revendicărilor s-a lărgit, plecându-se de la temerile legate de expl
