Scris de Camelia Busu - Era o casă cu etaj pe str. Avram Iancu. Câteva calculatoare rudimentare, mai multe maşini de scris şi ambiţie, multă ambiţie.

Ani de pionierat pentru presa liberă din România, în care deprindeam împreună exerciţiul democratic al scrisului, al exprimării de opinii. O mână de oameni am pornit pe acest drum. Unii dintre noi am rămas şi acum în această familie, alţii se regăsesc sub alte logo-uri din mass-media. Un lucru este cert: Jurnal bihorean, în cei douăzeci de ani pe care i-a împlinit pe 1 septembrie, a fost o şcoală pentru mulţi dintre cei care şi astăzi îşi pun semnătura în pagini de hârtie sau virtuale.De la zero

Pentru că înainte nu aveam voie nimic, după ’90 lumea era avidă de orice, se permitea tot. Tabloidele au invadat încet tarabele apelând la senzaţional şi promiscuu. Nu a fost uşor să porneşti de la zero, având de contracarat vechi tabieturi de „Ştefan Gheorghiu”, tabuuri adânc înrădăcinate, sau fiţuici deşănţate care au dispărut apoi, firesc, în timp. După două decenii lucrurile s-au mai decantat. Am rămas pe standuri încercând cu obiectivitate şi fără tertipuri să ne păstram imaginea şi calitatea în faţa cititorilor noştri.

Am trecut prin şcoala presei, de la linotip şi cicero, la tiparul modern şi formatul occidental, de la aşezarea în pagină stângace, cu colonaţie greoaie şi imagini alb-negru, la designul sofisticat, color, pe o structură studiată pentru confortul cititorilor noştri. S-au schimbat sedii, s-au schimbat directori, redactori-şefi, patronate. Nu s-a schimbat nici după douăzeci de ani spiritul tânăr, frenezia documentării, perseverenţa întru adevăr şi satisfacţia unui produs finit de calitate. Din 2001 Jurnal bihorean se află sub patronat austriac. Am trecut prin multe transformări, ne-am pliat pe sistemul presei occidentale, ne-am perfecţionat. De la perioada boemă de la începutul anilor ’9