Greu să-ţi placă fotbalul, să vezi un meci precum Supercupa Europei şi să nu „comentezi" nimic în urma lui. Căci multe lucruri frumoase şi provocatoare sunt de văzut într-o asemenea dispută, deopotrivă, pentru specialişti şi pentru publicul larg, de la spectacolul fotbalistic în sine, la duelul sportiv şi uman şi până la micile/marile întâmplări pline de miez şi învăţăminte ce însoţesc asemenea evenimente.

N-am îndrituirea de-a face analize tehnice, să formulez diagnostice şi să trag concluzii profunde, dar am libertatea de a mă minuna şi de sesiza lucruri, unele ciudate, altele, pur şi simplu, fermecătoare. Multe puncte de interes avea meciul, dar unul era deasupra, şi anume înfruntarea dintre un fost mare fotbali[RTF bookmark start: }_GoBack[RTF bookmark end: }_GoBackst spaniol (Guardiola) şi un fost mare traducător portughez (Mourinho), amândoi ajunşi antrenori de referinţă în fotbalul mondial, şi pe care doar ironia sorţii i-a putut pune să se reîntâlnească în acest context surprinzător. Căci erau puşi faţă în faţă un nou/vechi Bayern cu o nouă/veche Chelsea şi un nou/vechi Guardiola cu un nou/vechi Mourinho. O primă mirare: ce „nou" Bayern poate fi acela cu Schweinsteiger („geniul" fotbalistic german ajuns la maturitate), Gotze (noua stea nemţească) şi Alcantara (acest Xavi „al doilea", care n-a putut creşte de Xavi „întâiul"), o linie de mijlocaşi constructori de excelenţă, pe banca de reserve? Pe de altă parte, cum poate juca „cu fundul în poartă" un meci întreg o echipă cu o linie de mijloc în teren compusă din Lampard (golgeterul absolut al lui Chelsea), Hazard (fotbalist cu driblingul şi golul în sânge) şi doi brazilieni, Oscar şi Ramires (învăţaţi de la „mama lor" să atace, nu să se apere), dar şi cu Mata, campion mondial, pe tuşă? Şi totuşi! Bayern Munchen a jucat cu o linie de mijloc alcătuită din doi (foşti) fundaşi de profesie (Lahm şi Javi