Au trecut, iată, un an şi câteva zile de la referendumul de demitere din funcţia prezidenţială a lui Traian Băsescu. Ceea ce s-a petrecut atunci se ştie, din păcate, cu lux de amănunte. Deja este limpede ca lumina zilelor senine că românii au votat după pofta inimilor lor, speranţele le-au fost spulberate prin manevre abjecte, iar după refugiul laş în garajul fricii, fălosul jucător de ţurcă şi-a umflat bojocii întorcându-se cu impertinenţă, ca un bumerang, acolo de unde s-ar fi cuvenit să plece fără urmă. Aşa cum ar fi făcut-o orice om cu un dram de piele pe obraz. Ceea ce s-a întâmplat după aceea şi continuă cu şi mai mare înverşunare până în ziua de azi şi, mai mult ca sigur, în cele ce încă urmează, nu îndreptăţesc decât constatarea tristă că asistăm la un joc periculos din analiza căruia se cuvine să facă parte aspectele speratei coabitări, din nefericire născută moartă. S-ar cuveni, de aceea, a începe cu constatarea că o coabitare cu Traian Băsescu, lipsit total de cultura dialogului, este fictivă şi nu poate fi decât o capcană pentru adormirea vigilenţei adversarilor. În speranţele acestui demers stă aceeaşi dorinţă nestăvilită de a urzi strategii obscure, pe care nici măcar nu se sfieşte acum să le scoată la vedere, lăbărţindu-se în declaraţii iresponsabile, în conferinţe de presă sterile pe la televiziuni ce-i sunt slugarnice şi prin prezenţa la tot felul de chindii prin ţară.

Orice împrejurări de acest fel sunt prilejuri de a-şi manifesta ura viscerală faţă de USL, faţă de liderii acesteia şi mai cu seamă faţă de Guvernul Ponta, cu a cărui premier are, de fapt, utopicul pact de coabitare.

Nu se poate desigur face abstracţie de faptul că Victor Ponta a avut parte de reproşuri nu întotdeauna voalate pentru înţelegerea parafată cu Traian Băsescu. Că aceasta nu a fost şi nu este pe placul lui Crin Antonescu nu este o noutate. În lipsa unor informaţi