Ce trebuie, ce poate şi ce nu poate face Europa în situaţii de criză, precum războiul din Siria? Nu este pentru întîia oară că analiştii politici formulează, aidoma unei litanii, întrebarea.

În contextul actual, hîrtia de turnesol care dă la iveală impotenţa Europei este războiul din Siria. Contrastul dintre atenţia cu care privirile şi urechile se îndreaptă spre Washington, Londra, Moscova, dinspre Damasc, Ankara,Tunis ori Cairo şi tăcerea în care se învăluie Bruxelles-ul este izbitor şi dezamăgitor pentru autorul eseului. Dar nu numai pentru el. Căci şi pe coridoarele instituţiilor europene de la Bruxelles, lentoarea şi frustrările se strecoară, generate de o eroare iniţială şi anume debilitatea care din leagăn i-a fost hărăzită aşa numitului Serviciu European pentru Politică Externă. Un serviciu şi nu, cum s-ar fi cuvenit, un minister european de externe avînd în frunte actualmente o înaltă reprezentantă (şi nu un comisar sau un ministru), în persoana baronesei Ashton. Un serviciu a cărui activitate, se plîng unii „insideri”, ar consta în proporţie de 80% din discuţii referitoare la competenţele diverselor funcţii, la ţelurile şi mijloacele necesare spre a le atinge, la ce au de făcut cei 2264 de funcţionari ai „serviciului a cărui organigramă cuprinde lumea, ca într-o plasă.” O plasă ţesută din ajutoare de dezvoltare, fonduri financiare destinate, cu condiţia unei bune purtări, solicitanţilor pe drumul lor spre candidatură.

Ţări ca Bulgaria şi România au putut fi primite în club graţie unor sponsori puternici în timp ce Ciprul a intrat datorită unor şantaje, dă de înţeles Michael Stürmer, menţionînd că deja cu mult înainte de examenul maturităţii sociale şi morale pe care candidaţii trebuie să-l treacă, se revarsă ca dintr-un corn al abundenţei, fondurile structurale şi regionale. Ceea ce nu se ştie este ce sancţiuni pot fi aplicate cel