Au trecut aproape patru luni de la ultimele şi singurele rânduri pe care le-am aşternut despre magistralul conducător Costică Anghelache. Recunosc, atunci, în mai, i-am dat cam rău cu perdaf, dar meritat, de la prima la ultima silabă. Mi-a răspuns în publicaţia gratuită a hotelului care-l plăteşte, iar articolul decupat şade pe placajul dindărătul biroului meu. E ca un pansament în momentele de deznădejde. În mijlocul tristeţilor, citesc câteva rânduri de-ale magistrului şi mulţumesc Cerului că n-am niciun strop din talentul domniei sale. Dacă aş fi avut, aş fi renunţat la scris pentru totdeauna.

În aceste patru luni scurse de la editorialul meu şi de la darea de seamă a domniei sale, am evitat orice contact literar cu neoproletcultismul pe care-l practică atât în scris, cât şi în însufleţitele cuvântări pe care le rosteşte la microfoanele televiziunilor.

O întâmplare banală, un meci amical al lui Dinamo la Vâlcea, l-a scos iarăşi la rampă pe prinţul neîncoronat al limbii de lemn. O înfrângere supărătoare plus o declaraţie a lui Gigi Mulţescu, în care antrenorul mai cerea măcar doi jucători, i-a prilejuit exegetului lui Ştefan Gheorghiu următoarea replică:

„N-ar trebui să fie grija lui Mulţescu cine vine, cine pleacă, cine stă. În Vest, antrenorilor li se pune la dispoziţie un lot pe care să-l antreneze (...). Preocuparea lui ar trebui să fie să creeze atmosferă în vestiar“

Am încheiat citatul. Prima frază, cu numai două cacofonii academice în doar câteva cuvinte, nu e atât de agresivă. În a doua, diletantismul în fotbal erupe impetuos. Se aduce în discuţie Vestul şi statutul antrenorilor de acolo. Posesorul de doctorat n‑are de unde să ştie că acolo, în Vest, toţi tehnicienii cer jucători, toţi discută cu preşedinţii despre problemele din echipe, iar în Anglia tinereţii universitarului Anghelache antrenorii sunt chiar manageri, decid su