-AA+A
Dacă în trecutul nu prea îndepărtat expresiile „la ţară” sau „din vârful muntelui” conţineau adesea laturi peiorative astăzi, când „eco” şi „bio” au devenit nişte prefixe aproape... religioase, sintagmele pomenite mai sus se înnobilează parcă pe zi ce trece (vorba replicii dintr-o reclamă cu iaurturi: „e prea ca la ţară”). Ca o dovadă (sau contra-dovadă?) a celor spuse, zice-se că un „domn de Bucureşti”, „maţe-fine”, cum i se mai spunea acestei specii de oameni - ce se ţineau mai rafinaţi decât restul lumii, invoca mai la tot pasul celebra „brânză de la munte”. Iar omul nostru (de la Capitală, de unde se dă ora exactă!), ceea ce a căutat, aia a găsit. A descins în persoană la o stână mioritică, toată împresurată de izvoare repezi şi cristaline, de pajişti de un verde idilic, cu aer ozonat - toate, ce-i drept, aşa cum citise prin teorii si reclame. Dar culmea, pentru a nu fi totul perfect, veni şi-o dezamăgire: oile nu erau chiar aşa de albe. Ba dimpotrivă, se putea spune că erau de un sur progresiv spre coadă. Mioriţele erau pline de scai şi ciucuri gri-mohorât. Başca ciobănaşii, în contrast cu baladele din manual, le înjurau mocăneşte, fiindcă nu treceau ordonat prin strungă. Că tot era ora mulsului, bucureşteanul nostru vedea, de asemenea, cum în hârdăul rustic se mai scăpa câte o „măslină”, care dădea laptelui, cel puţin pe moment, o culoare mai tuciurie. Asta puse capac peste toate procedurile stânei de munte, iar „domnul de la centru” abandonă total pasiunea sa agro-turistico-gastronomică: „Eu nu vrusem decât branză de la munte, dar nicidecum caş de la «cufuritele» astea de oi!!!”.
Da, aş mai adăuga eu, mare păcat că brânza nu o face muntele însuşi... Pe acest prototip de domn, care nu prea ştie realitatea din teren, l-aş mai fi învăţat şi cum se numără mai uşor oile: te apleci, le numeri picioarele şi apoi împarţi tocma’ la patru. Să te ţii mat
