Mult și cu patimă a urît-o Regina Maria pe amanta fiului ei Carol! Atît de mult încît nici numele nu i-l scria în jurnal*. O numea, indispusă, „femeia aceea” sau „roșcata”, cînd o scandalizau veștile oricum proaste pe care le primea din străinătate despre renegatul principe.

Iar gîndul că, din cauza Elenei Lupescu, Carol renunțase și la familie, și la la moștenirea tronului o scotea din fire ori de cîte ori îi venea în minte. Regina o socotea pe Elena Lupescu interesată, apucătoare, vulgară și cu un caracter infect. Nu se înșela. În schimb, nu accepta că viitorul Carol al II-lea putea fi atît de lipsit de scrupule și de egoist pe cît îl arătau faptele. Începuse să-l disprețuiască fiindcă îl credea lipsit de voință și căzut în plasa amantei sale, nepriceput într-ale vieții și fără spirit practic. În 1926, acest an al însemnărilor sale, cînd primul ei născut dăduse moștenirea tronului pentru Elena Lupescu și-și luase numele oarecare de Caraman, Regina nici măcar nu și-ar fi închipuit că viitorul rege putea fi un ins răzbunător și un intrigant care-și va folosi inteligența pentru a ruina sistemul politic din România. Suferă pentru el și se întreabă dacă nu cumva ea era de vină pentru iresponsabilitatea lui fiindcă nu-l educase mai cu asprime și nu-l însurase cu o scorpie care să pună șaua pe el. Totuși, Regina care scrie atît de apăsat despre datorie simte, la rîndul ei, dorința să lase totul baltă și să plece cînd i se pare că nu se mai bucură de dragostea supușilor ca înainte și cînd aude zvonurile că ea l-ar fi sacrificat pe Carol la îndemnul favoritului ei Barbu Știrbei. Suferă și pentru asta, dar decide că nu poate abandona totul, ca răspuns la nerecunoștința celorlalți. Scrie zilnic în jurnal, primește audiențe, merge prin țară și, în însemnări, își mai înțeapă regalul soț cu mici observații răutăcioase despre inteligența și despre preocupările lui. 19