„Nimeni nu e de neînlocuit, dar unii sunt de pomană”.

Există produse pentru îndepărtarea mucegaiului, a grăsimii de pe vase, a calcarului din maşina de spălat şi a gândacilor de bucătărie. Toate bune şi frumoase, dar ce te faci cu oamenii? Mai ales atunci când preferi să „te faci” fără ei. Iată una dintre problemele principale ale secolului nostru, cu un mare potenţial de generare a stresului. Experţii, bineînţeles, nu s-au gândit la asta, aşa că am să mă ofer eu.

Cu toţii vrem, la un moment dat, să scăpăm de cineva. Poate că nu mai avem nimic de dat, sau poate ne-am încărcat cu prea multe, pe care nu le mai putem duce. Mai ales că nici nu avem de ce să le ducem, nefiind ale noastre. Poate că păstram legături demult consumate, doar din bun simţ, ca să nu rănim. Poate că rămânem în relaţii pentru că am obosit să dăm explicaţii, să ne motivăm dorinţa de a pleca. Sau poate că nu ştim să ambalăm corespunzător ceea ce dăm şi nici să desfacem ambalajul fără a deteriora conţinutul a ceea ce primim. Chiar nu contează. Ideea e că uneori suntem atât de ocupaţi cu menajarea sentimentelor celorlalţi încât renunţăm la ale noastre. Întâi uitam de ele, apoi le pierdem pe drum. După asta, inevitabil şi invariabil, ne întrebăm de ce nu avem noroc pe lume, de ce suntem sleiţi de puteri, de ce nu simţim nimic, nimic nu ne bucură, nu ne place. Păi cum să-ţi placă, dacă nu exişti? Exişti doar prin şi pentru ceilalţi, iar pentru ei eşti doar o funcţie, un rol, cu care s-au obişnuit într-atât încât nici nu-i mai realizează prezența. Cum să te bucuri de un cadou, când ţi se oferă mereu?

Pentru asta trebuie imaginaţie. Sau o poveste potrivită care să însoţească darul. Sau măcar o perioadă în care să nu primeşti nimic, ca să ai timp să vezi dacă acel ceva îţi trebuie sau nu.

Când aproapele e prea aproape, nu-ţi mai trebuie. Oricât ar suna de meschin, cam aşa arătă sit