Știți genul ăla de copil-bombă care e simpăticuț la 12 ani și devine super-enervant la 15? Normal că-l știți. Din familie. Așa sînt toți plozii noștri pe cale să se strice, devenind adolescenți. Ei bine, cînd ești o puștoaică hiperactivă, practici artele marțiale și spui ceva de genul “You just contact the mayor's office. He has a special signal he shines in the sky; it's in the shape of a giant cock” (Hit Girl în Kick Ass, 2010), ai șanse mari să stîrnești rîsul îngăduitor al oamenilor mari din sala de cinema. Dar cînd o adolescentă de 15 ani (despre care e cît se poate de clar că, anatomic vorbind, a-nceput să proceseze absolut toate semnalele luminoase în formă de penis) se-ncruntă și-i zice unei pițipoance proaste “Maybe I’ll jam my foot up your snatch”, nu mai e nimic de rîs. Pe lîngă faptul că, la vîrsta asta, acțiunea în sine poate avea o doză stînjenitoare de realism, replica e futută din principiu. Asta dacă-mi permiteți să mă exprim critic, ca un adult.
Într-un singur cuvînt civilizat: inadecvare. Despre asta e vorba în Kick Ass 2. Pur și simplu ceea ce mergea aproape uns acum trei ani, cînd puștii erau puști, premisele erau cît de cît proaspete, iar costumele – de un ridicol încă amuzant, nu mai poate funcționa acum decît în virtutea unei inerții perfect hollywoodiene. Mai exact acum, cînd Chloë Grace Moretz (Mindy Macready / Hit Girl) are toate datele psihosomatice să fie distribuită într-un ipotetic sequel la Spring Breakers (Harmony Korine, 2012). Acum, cînd Aaron Taylor-Johnson se chinuie se interpreteze un super-licean nocturn în condițiile-n care actorul – vag, foarte vag talentat – de 23 de ani are o nevastă cuminte, în vîrstă de 46 (regizoarea Sam Taylor-Wood). Căreia, să recunoaștem, i-a făcut două fetițe și multe planuri de viitor. Și mai ales acum, în 2013, cînd formula de comedie de acțiune cu supereroi artizanali e deja fumată pînă
