Ca urmare a acaparării axei majore a economiei de către capitalul străin, două treimi din exporturile de pe teritoriul României sunt de fapt făcute de către firme străine, şi nu româneşti. Această activitate merge. Dimpotrivă, întreaga economie – românească – din jur este muribundă. Legătura dintre cele două este derizorie.

Exportatorii firme străine ocupă ceva forţă de muncă, la jumătate ca pondere faţă de cifra de afaceri pe care o deţin în ansamblu şi plătesc taxe la buget tot cam pe jumătate căci, după cum este regula, TVA, cel mai cu greutate impozit, este zero la export. În rest, aprovizionarea o fac aproape integral din import, practicând de fapt un fel de lohn pe scară largă pentru valorificarea forţei de muncă ieftine de aici. Nu există vreo diseminare de tehnologie şi management performante în teritoriu. Iar profiturile raportate – şi ele probabil la jumătate faţă de cele reale din cauza subţierii lor prin aşa numitele ”preţuri de transfer” – pleacă oricum în străinătate.

În loc să spună despre ce este în ultimă instanţă vorba şi să prezinte faptul ca un succes al globalizării pe care o propovăduiesc – adică o creştere a transnaţionalităţii afacerilor în favoarea structurilor corporatiste care o dezvoltă –, menestrelii globalizării şi integrării se străduiesc dimpotrivă să dovedească, pe baza unor concepte considerate de ei înşişi învechite, cât de benefic este ceea ce se întâmplă pentru „economia naţională” din România, stigmatizată tot de ei ca demodată. Teza: exporturile, motor al creşterii economice în România! În majoritate însă, exporturile din România nu sunt româneşti! Sunt străine şi reprezintă un motor al creşterii economiei străine din România, iar, întrucât aceasta nu prea are legătură cu economia românească din România, nu sunt cam deloc şi un motor al creşterii celei din urmă. Nu este de înţeles însă de ce acest adevăr nu est