Puţin înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial, după Conferinţa de la Yalta (februarie 1945), soarta României fusese pecetluită pentru următoarele decenii. Amestecul ruşilor în treburile interne ale ţării nu mai mira pe nimeni: trupe militare sovietice fuseseră dislocate pe teritoriul României şi Comisia Aliată de control, organism care avea drept scop supravegherea procesului de democratizare era aproape total controlată de ruşi.

Moartea „cuvântului contradictoriu”

În ziua alegerilor debandada este totală, de pretutindeni se raportează abuzuri incredibile: se fură voturi şi chiar urne întregi, secţiile de votare sunt cotropite de inşi violenţi, liderii şi candidaţii opoziţiei sunt bruscaţi, se încing bătăi crunte, se săvârşesc crime, oamenii sunt împiedicaţi, după criterii arbitrare, să participe la vot, unor indivizi nu li s-au cerut actele de identitate, mii de buletine electorale votate BPD au fost introduse în urne înainte de deschiderea secţiilor de vot. În ediţia din 21 noiembrie, tot B.Brănişteanu semnează editorialul „După alegeri”. Pledează pentru pluralitate politică la putere, dar parcă nu prea e în apele lui: „În momentul când aceste rânduri ajung sub ochii cititorului, votarea s-a terminat în toată ţara. Rezultatele generale, finale, definitive nu se cunosc însă. Atâta doar apare probabil că blocul guvernamental va avea majoritatea în noul Parlament. Dar e probabil că şi partidele opoziţioniste vor fi reprezentate în el. Şi în adevăr nimic nu ar putea fi mai regretabil decât dacă guvernul nu ar întâmpina în noua Cameră unică nici o critică, nici o contrazicere, chiar dacă ar trebui, ceeace ar deveni inevitabil, ca din rândurile unanimităţii sale să se producă defecţiunile şi să răsară opoziţia. Macaulay a spus acum o sută de ani că regimul parlamentar este cel al cuvântului contradictoriu. Opoziţia poate fi o condiţie de viaţă