Îmi apropii gândurile de România. Una, două, trei, patru… sunt zile destule de la ultima ştire exclusivă şi senzaţională despre nimic, citită pe ecranele îngălbenite. Sufletul mi-a revenit, într-un fel ciudat, la normal.
La normalul acela, care ne pare prea des excentric. Normalul acela, în care mintea nu ţi se mai blochează în moartea lui Cioabă, în coroana lui, în inima lui, în palatele lui, în urmaşii urmaşilor lui. Şi a fost bine.
Îmi apropii gândurile de România. Un pui de om a murit mâncat de câini. Benzile îngălbenite ale ecranelor mi se lipesc din nou de marginile gândurilor. Mintea mi se tulbură, în câteva clipe, prinsă între explicaţiile halucinante ale unor aleşi, mereu îndureraţi, mereu nevinovaţi. Situaţia e, cum altfel?, tragică şi de regretat. Soluţia e, care alta?, una înşirată mecanic, într-un limbaj vecin cu prostia şi pus în timp la viitor, în faţa unui microfon. Un ONG-ist, plecat parcă cu minţile, găseşte vinovatul: „Copilul era pe proprietate privată…”. Puiul de om, sărmanul acela de patru ani cu sufletul rămas în colţii de fiare, mâncat bucată cu bucată, poartă vina c-a murit.
Îmi apropii gândurile de România. Ura îmi injectează inima. Ducem, în fiecare zi, războaie în numele unor indivizi pe care-i ţinem sus. Ne împărţim aiurea în băsişti şi uselişti. Strigăm anemic pentru un munte jefuit de aur. Închidem gura pentru acelaşi munte jefuit de aur. Prin faţă ni se derulează referendumuri, ţipete pro, ţipete contra, miliarde, vreo cinci miliarde de euro, cu cât o să ne îmbogăţească ţara muntele jefuit. Ah, cât de bogaţi vom fi! Şi cât de bine vom trăi! Atunci să ne vezi! Uităm, într-o secundă, sau poate că habar n-avem de alte două miliarde de euro, aruncate de generaţii întregi de mafioţi pe-o autostradă cu pretenţii americane, ce n-a mai fost să fie.
Îmi apropii gândurile de România. Din puiul de om au mai răma
