- Social - nr. 171 / 3 Septembrie, 2013 Probabil, cu statul maghiar nu ne vom intelege (istoric) niciodata asupra Transilvaniei, pe care o avem atat in firescul lucrurilor, cat si (desi mai putin) datorita unor politicieni geniali in trecut, iar nu datorita politicii recente a Bucurestiului, mai totdeauna prea lejere pentru a privi lucid, eventual chiar potent, propria politica de stat. Romania sufera si de deprimism, si de ipohondrie. Si de bolile ei suferinta e generalizata. Romania e pacientul care, odata mers la doctorul de politica externa, incepe sa ii spuna ea lui de ce sufera, punand intrebarea nu-i asa? Sugestiv, ca sa nu-i stirbeasca acestuia autoritatea, ba mai mult, sa arate chiar o complicitate, aproape o privire lucida asupra situatiei, un realism. Un fals realism, de fapt. Cam asta e politica noastra de stat, macar intr-o privinta, una feminina. In ultimul timp, justificat de precedentul ca statul roman acorda usor cetatenia romana cetatenilor Republicii Moldova, Ungaria a inceput sa acorde, pe banda rulanta, cetatenia maghiara multor romani din Ardeal, etnici maghiari, romani de aceeasi conditie si suverani la ei in tara prin puterea cetateniei si a naturii. Nu putem opri aceasta si nici nu trebuie sa o oprim. Ar trebui insa sa facem noi ca stat ceva pentru ca toti cetatenii romani sa se simta bine in Romania, sa ii tinem acasa prin nivelul de trai si prin deschidere. Noi prin deschidere ii alungam. Pe tinerii romani, fie etnici maghiari, fie neetnici maghiari. Normalitatea statului roman si a inteligentei diplomatice romane inseamna, acum, cand se apropie 100 de ani de la Marea Unire, sa nu fie nici macar cu un drept mai prejos, in ochii practici si pragmatici ai occidentului, cetatenia romana fata de cea maghiara. Bun, se acorda cetatenie, ea devine dubla, probabil apoi se va impune dreptul la autodeterminare. Nu se va rezolva nimic, politica inter