Personajele din Calea Victoriei (Naţionala Ciornei, 1930) par ready-made-uri de Bucureşti, pe care Cezar Petrescu doar le culege ca să le aşeze într-o cuprinzătoare frescă de moravuri.

Plutesc, gata conturate, în aerul unui timp în schimbare. Mirel Alcaz, sub numele cu adieri orientale, de mister căutat, este un exemplar caragialian pur-sânge, flecar în cafenele, familiar cu cine vrei şi cu cine nu vrei, însă cu spinarea îndoită în faţa patronului de presă. La fel, Bică Tomescu, viitoare stea a teatrului, deocamdată trăind din împrumuturi, cu un soi de eleganţă şmecherească.

Pe două nivele nu de evoluţie, ci de căpătuire, povestea e aceeaşi. Una e lumea în care se zbate să intre Ion Ozun, tânăr de provincie cu ambiţii de scriitor, alta e o lume camilpetresciană, în esenţă, păstrând însă doar pitorescul ei colcăitor, nu şi adâncimea dramelor. Lumea în care se întâlnesc un ministru de Justiţie plin de calcule şi combinaţii cu un fost coleg de şcoală, mărunt şi şters, din care izbuteşte să facă un prim-procuror intransigent şi temut. Că modestul Constantin Lipan, ţinut ani la rând pe loc într-un târg fără importanţă, cu o soţie ridicol de chibzuită, care socoteşte fiecare cheltuială a casei în perechi de ghete de 24 de lei, cu copii mulţi şi dornici de pricopseală, n-are cum să facă faţă încâlcirii de interese din justiţia vremii se vede din prima clipă. Norocul lor, dacă se poate spune aşa, este că sunt făcuţi din altă cocă decât contestatarii lui Camil. Îşi doresc un pic de îndestulare, şi pentru asta se adaptează. Nu fără amărăciune, dar renunţările au bemol. Aşa e mersul lumii...

Cele două jumătăţi de Bucureşti, cea patronată de imaginea lui Teofil Steriu, romancier ajuns, dar sterilizat de o prea lacomă mulgere a muzei, care nici nu se hrăneşte din viaţa adevărată, ci din făcături, şi cealaltă, care se închină la o icoană a dreptăţii car