Toată stima și considerația pentru generalul (r.) Ivan Pațaichin, cel care ne-a adus cinci medalii de aur la Olimpiade (una după alta: 1968, 1972, 1976, 1980, 1984) și 22 de titluri la campionatele mondiale și europene. Fabuloasă biografie sportivă! De câte ori am trecut cu barca de cauciuc pe sub casa lui (e clădită pe un mal înalt al Dunării Vechi) de la Mila 23, ocrotită de unicul gard rozaliu din sat, mi-am amintit de incredibila cursă de calificare la 1.000 de metri, când, după primele lovituri de vâslă, și-a rupt pagaia. A continuat să lopăteze cu ciotul rămas și, în uralele publicului, a izbutit să ajungă la finiș! Decorat și răs-decorat (este singurul sportiv român căruia i s-a conferit Ordinul Olimpic „Colanul de platină”), posesor al unor prestigioase distincții naționale (inclusiv „Nihil sine Deo”, ordinul Casei Regale), Pațaichin se apropie de 70 de ani și n-are de gând să se pitească după gardul rose-bombon, spre a-și petrece anii senectuții în pace și onor. A rămas un agitat care inițiază, organizează și, pare-se, chiar sponsorizează tot felul de evenimente menite să celebreze ultima răsuflare a Dunării – Delta. Vrea să-și lanseze cu tam-tam tipul de ambarcațiune ce l-a inventat („canotca” – o combinație între lotcă și canoe) și anunță organizarea unor atractive concursuri-eveniment în Deltă. La care anunță cu mândrie participarea trupelor „Direcția V” și „Sarmale reci”.
Ei, aici e aici! Păstrând neștirbită prețuirea pentru sportivul Pațaichin, mă despart hotărât de viziunea generalului față de ideea de eveniment deltaic în sine. Să aduci în împărăția tihnei și liniștii păsăretului și crapilor două faimoase echipe de zgomote, cât se poate de potrivite la (să spunem) Zilele Orașului Huedin, ori la botezul vreunui Țânțărean la Corbeanca, nu-i, oare, adevărată blasfemie? Are nevoie „canotca” de susținerea agresivă a decibelilor revărsați din boxe