Astăzi, există multe voci care bocesc la mormântul în care a fost îngropată risipa. Văicărelile legate de tăierile în cheltuielile de investiţii sunt total nejustificate, mai ales în contextul în care vorbim de tăieri la investiţiile cu efecte de multiplicare zero sau negative.

Subscriu la tagma economiştilor intervenţionişti, a celor care consideră că statul trebuie să aibă un rol activ în economie, prin investiţii publice cu efect de multiplicare ridicat, programare economică orientativă, ţinte stabilite în strategii sectoriale, politică industrială activă şi un rol important al companiilor publice în sectoare strategice din economie.

Nu pot totuşi să fiu de acord cu investiţiile publice ineficiente şi cu managementul prost la nivelul companiilor de stat. De aceea am susţinut şi cred în continuare în efectele pozitive ale prioritizării investiţiilor publice, pentru a mări eficienţa banilor colectaţi de stat de la noi şi firme.

Ne aducem aminte cu toţii de celebrele alocări de fonduri publice de 2-3 miliarde de euro în lunile noiembrie decembrie ale fiecărui an, de 5 ori peste media celorlalte zece luni din an. Ne aducem aminte de celebrele săli de sport în sate fără copii, parcuri de distracţie pentru copiii “bătrâni”, de panseluţele schimbate la două săptămâni, de toaletele de zeci de mii de euro în şcoli închise, de parcurile în păduri s.a.m.d Ineficienţă crasă a cheltuirii banului public, risipa este un cuvânt soft aici.

Am două argumente prin care cred că o să conving bocitoarele să tacă.

Primul, este unul ştiinţific. Am mai spus, o mai spun încă o dată. Da. Într-o economie puternic structurată, cheltuielile de capital mai mici ar conduce, potenţial, la o creştere economică mai redusă. Însă, în cazul României experienţa ultimilor ani arată o corelaţie inversă între alocările pentru cheltuielile de capital şi valoarea adăugată adusă