Duminică, în mai multe orașe ale României (ba chiar și în vreo două orașe din afara granițelor), câteva mii de oameni au protestat. Numărul mare îndreptățea orice jurnalist să transmită știrea. Nu erau trei năuci strânși în fața Guvernului, nu erau o mână de fanatici zbierând la pereții garajului în care și-a petrecut Băsescu campania de la referendum. Erau câteva mii. Destul de multe, dacă aduni participanții din București, Cluj, Oradea, Satu Mare, Bârlad, Vaslui și pe unde or mai fi fost manifestații.

Bun, numărul mare de români ieșiți în stradă nu a înduplecat inimile responsabililor din diverse redacții. Dar dacă ordinul de mărime nu conta, subiectul merita el însuși atenție. Miile alea de oameni, care au blocat Piața Universității, au mărșăluit pe bulevard până spre Guvern și s-au întors, nu ieșiseră în stradă pentru a sărbători vânzarea lui Vlad Chiricheș la Tottenham Hotspur sau reușita masajului lui Locic asupra oaselor obosite ale lui Becali. Aveau, culmea, o revendicare clară, punctuală, dureroasă pentru ei și pentru lucrurile în care cred. Doreau retragerea proiectului de lege prin care se aprobă exploatarea aurului de la Roșia Montană.

Acum un an și jumătate, cu câteva săptămâni înainte ca Victor Ponta să preia primul său mandat de premier, alte câteva mii de oameni ieșiseră în stradă, la început fără un scop anume. Vag, era vorba despre comasarea alegerilor, despre mult “Jos Băsescu” și cam atât. După aia s-a vorbit despre Arafat, s-a adăugat mult “Jos Băsescu” și au început să se agite multe alte subiecte, nenumărate alte pancarte. Era clar că grupuri de câte zece, douăzeci, o sută de oameni doreau fiecare altceva. Printre lucrurile pe care niște oameni le doreau atunci era încetarea proiectului de exploatare de la Roșia Montană. Televiziunile nu au avut nici o problemă să preia atunci imagini, n-au cenzurat pancartele, n-au întrerupt