Pe George Banu l-am întâlnit în multe colțuri ale lumii. Peste tot părea că e acasă, pentru că între timp marea familie a teatrului și a oamenilor ei devenise și a lui. Datorită călătoriilor.

Am împrumutat acest titlu de la unul dintre articolele cuprinse în volumul Călătoriile sau orizontul teatrului, apărut la Editura Nemira, în colecția Yorik, volum despre care va fi vorba mai jos, pentru că mi se pare că exprimă în mod poetic legătura dintre călătorie și teatru, la care se referă autorii ce se mărturisesc aici.

Prin mici eseuri sau interviuri provocatoare, lucrarea coordonată de Catherine Naugrette, profesoară la Sorbonne Nouvelle, evocă de fapt punctele de convergență ale unei istorii scrise din mers de cel căruia îi e dedicată, criticul, profesorul, eseistul George Banu, un susținător al călătoriilor inițiatice. Ca și în multe alte rânduri, el recunoaște cu această ocazie rolul important pe care l-au jucat în cariera sa de teoretician al teatrului călătoriile, experiențele directe, întâlnirea cu teatrul la el acasă, acolo unde s-au născut spectacolele văzute, în mediul de provenienţă, cultural, social, arhitectonic.

Din poveştile spuse în carte de artiști și prieteni celebri ai omagiatului, gândul e dus mai departe spre ideea că teatrul e el însuși rodul unei călătorii, cum titrează și Marco De Marinis în articolul care ne-a inspirat titlul însemnărilor de față. O călătorie cu foarte multe sensuri și nenumărate direcții. Fiindcă spectacolul de teatru conține el însuși ideea unei evadări în alt spațiu și timp, după cum observă și Marinis surprinzând esența teatrului ca fenomen socio-cultural: spectacolul de teatru reprezintă, pentru participanți (actori și spectatatori), o veritabilă experiență, adică ceva ce ne transportă altundeva, măcar provizoriu, pe durata spectacolului, și câteodată ceva mai mult în timp, și ne transformă...

D