În aceste zile, în contextul discuţiilor despre riscurile unei intervenţii militare în Siria, fie ea şi numai aeriană, vocile care dau o interpretare confesională conflictului sirian s-au auzit din nou cu putere.

În condiţiile în care posibilitatea in­ter­ven­ţiei militare în Siria pare încă o op­ţiune serioasă (deşi unele ţări occi­den­tale, în ultimele zile, nu mai par atât de entuziasmate de idee), întrebările care se formulează acum în spaţiul public ţin mai degrabă de urmările unei astfel de ope­raţiuni. Deşi a fost descrisă ca o ac­ţiune precisă, fără implicare terestră, me­nită doar să dezafecteze militar capa­ci­ta­tea de reacţie a regimului Assad, această operaţiune sprijină opoziţia siriană în efortul său, inclusiv militar, de a răs­tur­na regimul. Una dintre consecinţele des­pre care discută comentatorii arabi în cazul unei tranşări a conflictului în fa­voa­rea opoziţiei se referă la posibila, chiar iminenta, degradare a statutului mino­ri­tăţilor, odată cu dispariţia regimului re­prezentat de Bashar al-Assad, el însuşi membru al unei minorităţi confesionale, cea alauită, care nu înseamnă decât zece procente din populaţia statului sirian.

Revoluţia sunnită siriană

S-a dezbătut îndelung latura confesională a revoluţiei siriene, numită deseori „re­voluţia sunnită siriană“, cu referire la faptul că majoritatea contestatarilor ac­tua­lului regim vin din rândurile ma­jo­ri­tă­ţii populaţiei, de orientare sunnită (apro­ximativ 75% din populaţie). A fost, de ase­menea, accentuată această dimensiune confesională care ar particulariza situaţia revoltei siriene în ansamblul celorlalte ţări arabe care au cunoscut fenomene si­milare (spre deosebire, de pildă, de re­voluţia egipteană care, cel puţin în etapa 25 ianuarie 2011, a fost lipsită în în­tre­gime de discursul şi lozincile cu încăr­cătură confesională; evoluţiile ulterioare ale eve