Imaginea unui lider politic important care „se roagă la Dumnezeu“ ca să aibă calitățile necesare unui președinte, oricât de neliniștitoare, nu e deloc întâmplătoare în România zilelor noastre. Clasa politică crescută sub pulpana fondatoare a lui Ion Iliescu nu se dezminte nicio clipă, că e vorba de persoane formate direct la școala FSN-ului ori la școala tranziției populiste din ultimii 20 de ani.
Într-un interviu memorabil prin maniera sistematică de marcare a tuturor temelor populiste, Crin Antonescu mărturisește că scopul său în viață este să devină președintele României, competiția electorală fiind un amănunt trivial, nedemn de luat în seamă. Ce-l recomandă pe domnul Crin Antonescu pentru ocuparea fără drept de apel al acestei funcții? Cei 20 de ani de politică, firește: „vorbesc despre capacitatea ca după 20 de ani în care ai fost membru și lider al unui partid să poți să spui «gata, acum sunt în serviciul acestei țări, acum să las deoparte acest tip de partizanat. De mâine, fostul meu partid să fie la aceeași distanță ca partidul împotriva căruia am luptat»“. Ceea ce nu se înțelege foarte bine este cum își evaluează vorbitorul propriile performanțe în raport cu standardele înalte stabilite pentru funcția respectivă.
Atât de înalte încât nu pot fi atinse decât prin post și rugăciune. Imaginea nu e nouă, de la călugărul Vasile al fostului președinte Emil Constantinescu încoace, fotoliul de la Cotroceni a fost investit cu cele mai neobișnuite virtuți. O definiție complementară, deși mai tovărășească, de data aceasta, ne dădea prin iunie 2009 și fostul președinte Ion Iliescu, invitat să vorbească la un Consiliu Național al partidului. PSD purta cruciada sa fără sfârșit împotriva președintelui Traian Băsescu, un „bădăran, omul fără calități de om de stat, primitiv“, potrivit descrierii făcute de Ion Iliescu. Trecând peste
