Scriu astăzi cu emoţie, căci mă aflu – încă – sub presiunea unei pierderi, a pierderii unui drag prieten, un om care are sute de prieteni în Romania, Erik Berglund. El canta la harpă şi le canta îngerilor, iar copiii îi puteau vedea uneori pe îngeraşi jucandu-se pe strunele harpei sale. A fost un vindecător de suflete, care nu şi-a putut vindeca propriul trup sau – poate - n-a vrut! Emoţia pierderii unei fiinţe dragi pare să ne reantoarcă la emoţia pierderii tuturor oamenilor dragi, pare să aducă la suprafaţa conştienţei durerile de pierdere din trecut, să le aline, în acelaşi timp, şi să ne ajute să înţelegem diferit acest moment, această clipă a despărţirii. Am simţit că pană şi despărţirea ultimă poate fi vindecătoare, că vindecătorul e acolo, în cel pierdut, că-n clipa aceea el ne inspiră să percepem iubirea dintre lacrimi şi printre ele. Vălul ce pare să ne despartă trupurile, vălul materiei, ce ne îmbracă în timpul vieţii noastre pe Pămanat, pare să dispară în interior, în adancul sufletului, acolo unde despărţirea nu este posibilă, acolo unde putem simţi fiinţa plină de iubire şi eliberată de suferinţă, pe care o credem ”pierdută”!

N-am scris niciodată despre ”momentul plecării din lume”, deşi atat de mulţi oameni ar avea nevoie, poate, să simtă, să înţeleagă, să se împace cu existenţa, care nu are încotro şi ne pune în faţa acestui zid dureros al experienţei vieţii; pierderea unei fiinţe iubite. Oare ne predau ”o lecţie” de viaţă cei ce pleacă de langă noi, oare ne spun fără cuvinte ceva special, ceva ce ne-ar ajuta să păşim prin viaţă diferit, poate mai frumos, poate cu mai multă dragoste? Aş zice că ”da”; aş zice că toţi cei ce pleacă, toţi cei iubiţi de noi sunt ”vindecătorii” noştri. Noi nu plangem ce simt şi trăiesc ei, căci nu avem nici cea mai mică idee despre acea trăire; în noi năvălesc din subconştient propriile noastre emoţii de pierdere