Acum ceva vreme, Liviu Iolu ma intreba daca vad Marathon es Sables castigat vreodata de vreun alb. Despre Marathon des Sables, am mai vorbit, nu ma mai opresc, acum.
Despre violul la care te supune aceasta cursa, despre norocul de-a o termina in picioare si fara accidentari prea mari, de asemenea. Oameni cu proteze in loc de picioare sau nevazatori care alearga printre dune si pe culmile Atlasului, dau dimensiunea mitica si de umanism, in care se desfasoara aceasta cursa.
250 de kilometri, in Sahara marocana, cu rucsacul de hrana, echipament si kit de supravietuire, in etape de 35-90 km pe zi. Accidentari la ordinea zilei - unele destul de grave, uneori, din pacate, chiar decese, temperaturi de 54 de grade, relief absolut descurajant, toate astea nu opresc circa 1200 de sportivi din toata lumea, sa participe la aceasta dementa frumoasa, o data pe an.
Cursa incepe acum 30 de ani, cand Patrick Bauer alearga singur prin desert, 300 de km si i se pare frumos. Dupa doi ani, deja se limiteaza locurile de partcipare, la 1200. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, acum. Ci, depsre povestea unei familii de marocani, care au ajuns sa domine aceasta cursa. Familia Ahansal era una extrem de saraca. Fratii Lahcen si Mohamed plecau in fiecare dimineata sa caute hrana printre resturile de gunoaie. Isi mutau cortul acolo unde gaseau apa, in plin desert. Intr-o zi, fratele cel mare, Lahcen, vede niste sportivi cu echipament ciudat, urmati de masini de teren si elicoptere, alergand printre dune. Curios, se ia dupa ei, si incepe sa alerge descult, pe langa traseu, pe acelasi teren pe care sportivii isi distrug incaltarile. In a treia etapa, deja termina inaintea castigatorului din cursa. Patrick Bauer, directorul cursei il vede si-l intreaba daca nu vrea sa participe La MdS. Lahcen nu avea cei 5000 de euro necesari pentru taxa si echipament.
Ca urmare, Bauer init
