Procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au făcut, ieri, o mişcare istorică, depăşind orice aşteptări, atunci când l-au pus sub acuzare pe torţionarul Alexandru Vişinescu, nu pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, ci pentru una mai gravă, de genocid.

Bineînţeles, pentru cei care îşi amintesc simulacrul de proces al Ceauşeştilor şi faptul că aceştia au fost executaţi sub această acuzaţie, noţiunea de genocid poate părea una ridicolă, menită să arunce în derizoriu sau în penibil acţiunea penală îndreptată împotriva uneia dintre uneltele comunismului stalinist din România postbelică.

Eu privesc, însă, cu totul altfel lucrurile. Pe de o parte, continui să susţin cu încăpăţânare faptul că Alexandru Vişinescu nu va face nicio zi de puşcărie, din varii motive. Că nu va mai apuca finalul procesului sau că vârsta sa înaintată ori vreo boală, reală sau fabricată, va îndupleca vreun complet de judecată să nu-l încarcereze. Aşa cum nu va fi încarcerat vreodată niciunul dintre cei 35 de angajaţi ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor candidaţi credibili pentru asemenea acţiuni penale împotriva lor, dar care au vârste cuprinse între 81 şi 99 de ani. Poate şi că cel de 99 de ani va primi vreo decoraţie pentru cel mai vârstnic criminal în libertate.

În schimb, susţin cu tărie că cercetarea penală împotriva acestor bestii cu chip de om trebuie să înceapă şi să fie dusă la bun sfârşit. Ar fi un bun semn că deţinuţii politici torturaţi de aceştia în închisorile comuniste, pentru că nu au vrut să facă pactul cu diavolul, nu au murit degeaba. Că-şi vor găsi, poate, liniştea. O linişte amară, dar care poate fi semnul către ceva mult mai bun, un semn că, poate, începem să ne îndreptăm, chiar dacă şontâc-şontâc, către lumea pentru care au murit ei.

Procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fă