Pentru că nu face nimic toată ziua, este murdar, bolnav, agresiv şi nu este comestibil, Bubico are dreptul la o viaţă decentă. În această logică, ar trebui ca toate animalele de acest gen să se bucure de aceeaşi atenţie, să apară asociaţii care să pledeze pentru drepturile aricilor, guzganilor, râmelor şi libărcilor. În 2001, am publicat un text intitulat „Răzbunarea lui Bubico” în revista Contrast (nr. 4/2001), o variantă adăugită fiind publicată câţiva ani mai târziu (în 2006), sub titlul „Anul câinelui”, în Cultura. Nu m-am gândit nici la prima şi nici la a doua publicare că tema va rămâne valabilă. Din păcate, cred că şi peste zece ani va fi un text de actualitate. Iată-l. Cred că puţini sunt cei care nu ştiu cine este Bubico, personajul patruped aruncat pe fereastra vagonului de către un domn agasat de prezenţa sa şi a stăpânei sale. Caragiale nu ne mai spune însă ce s-a întâmplat mai departe cu câinele. Într-o notă sumbră, s-ar putea crede că a murit, căderea din trenul aflat în mişcare fiind un argument destul de serios pentru aceasta, iar în una optimistă că a fost recuperat de către cea care îl avea în custodie, continuându-şi viaţa în aceeaşi armonie ca şi înainte de nefericitul eveniment. Dar, dacă privim străzile oraşelor noastre, unde o mulţime de câini se zbenguie fără oprelişti, ne putem gândi şi la o a treia variantă ca posibilă istorie a celui aruncat în tren. Probabil că, după ce domnul l-a făcut scăpat pe fereastră, Bubico a zăcut ceva timp lângă linia ferată. Mai târziu, când şi-a revenit din şocul impactului cu realitatea dură, s-a ridicat şi a mârâit printre dinţi: „asta o să te coste, monşer!”. Apoi, în postură de „Cuţu’ şchiop”, a pornit marşul spre primul loc populat, punând la cale planuri de reabilitare şi de răzbunare: o să-i arate el cu proxima ocazie domnului că şi o vietate fără prea mari şanse în ierarhia socială, aşa cum se dovedis