Am observat că mulţi se întreabă de ce nu sunt românii fericiţi. La urma urmelor trăim vremuri binecuvântate, în care nimeni nu mai moare de foame – la Igiena Alimentaţiei, în facultate, ni se spunea că şi un om al străzii poate să-şi facă necesarul caloric alimentar doar din resturi găsite în gunoi. Graniţele sunt deschise, avem libertate de opinie şi conştiinţă, orizonturile mult mai largi, iar salariile, deşi sunt mici, sunt oricum mai mari decât au fost vreodată. Există hrană din belşug şi pentru trup, şi pentru duh. Una peste alta, dacă tragem linie, un progres există. De ce nu progresăm şi în fericire? Am putea găsi nenumărate motive de nemulţumire, desigur. Dacă eu unul, psihiatru fiind, ar trebui să le sintetizez, le-aş pune pe toate în două categorii, parţial suprapuse: anxietatea şi singurătatea. Desigur că medicii sunt un grup social aparte, cu reguli şi legi uneori foarte diferite de cele ale lumii mari. Însă dincolo de particularităţile breslei, suntem cetăţeni români, supuşi aceloraşi mari tendinţe şi vânturi ale schimbării ca toată lumea. Contrar unor opinii, medicii au sentimente, temeri, scrupule, visuri şi dorinţe. Ba uneori se şi îmbolnăvesc. Când te duci la medic, aceste lucruri sunt ultimele care te interesează. Pe bună dreptate, nici medicul nu lasă să transpară omul de dincolo de halatul alb, decât dacă acest lucru ajută alianţei terapeutice (şi ajută mai mult decât ne imaginăm). Însă între aceste pagini, e perfect justificat să ne întrebăm: de ce nu suntem, noi, medicii români, fericiţi? Şi sunt sigur că fiecare dintre noi are o mie de motive să nu fie fericit, ca medic. Şi fiecare dintre ele este dezbătut zi de zi, în presă, la minister, la Colegiul Medicilor. Şi toate motivele pot fi puse în aceleaşi două categorii, parţial suprapuse. Anxietatea şi singurătatea, structurate concentric. Anxietatea e intuiţia faptului că