De câte ori toamna revine, amestecând însoritul cu cenuşiul zilelor sale, gândul – deşi obosit, însingurat şi împovărat de griji, îmi zboară la Bacovia, amintindu-mi de o superbă frază, citită undeva: ,,A venit toamna. Frigul umed a intrat în noi şi cerul de plumb plouă deasupra noastră. Singurul refugiu plauzibil este în Bacovia – maestrul absolut al anotimpului”.

Recitindu-l pe Bacovia, firul nostalgiilor se dezleagă, iar paşii ne poartă spre cafenele sordide, spre parcurile oraşelor provinciale. Peisajul atât de familiar atmosferei din versurile bacoviene este întregit în zilele de toamnă, de lumini crepusculare, de pădurile ruginii cu iz de frunze uscate, de stări de liniște și început de fericire, de poezie sublimă și meditație profundă…

Versurile lui Bacovia se strecoară uşor în noi, obsesii de prăbuşiri sau de elanuri inexplicabile se comprimă în imagini macabre şi-n voluptăţi istovitoare. Recitindu-l pe Bacovia, pătrunzi într-un univers liric de o sensibilitate excesivă, care filtrează esenţa cea mai concentrată a poeziei sale, un amestec învăluit în fum de ţigară, de fetid şi mosc, de durere şi plăcere, subtil îngemânate. Întreaga forţă a versului bacovian, constă în atmosfera pe care o crează, alunecând spre dezintegrare, spre o semi-somnolenţă, în care, instinctul vital îşi pierde vădit luciditatea, trăirea. Preferinţa maladivă a poetului pentru anotimpul galben-ruginiu, când natura se pregăteşte de hibernare şi când învelişul vegetal se ofileşte, se usucă şi piere descompus, revine obsedant în poeziile dedicate acestuia: ,,E toamnă, e foşnet, e somn…/ Copacii, pe stradă oftează / E tuse, e plânset, e gol …/ Şi-i frig, şi burează” (Nervi de toamnă).

Pompiliu Constantinescu, un interpret şi un exigent critic al literaturii române, spunea pe la 1945, despre Bacovia: ,,Universul său moral este atât de original, prin însăşi sing