Supraexpunerea mediatică a lumii actuale repaginează, între altele, un raport fundamental: acela între persoana publică și cea privată.
Orice deținător al unei posturi vizibile în societate are o identitate care, de câteva decenii bune, nu se mai poate camufla. Fie că e vorba de oameni de stat, oameni de cultură, reprezentanți ai Bisericii, artiști sau alți formatori de opinie, toți sunt astăzi supuși unei transparențe sui generis care, în societatea tehnologică, a devenit inconturnabilă. Lucru util, când se pune problema unei armonii-model între fața văzută și cea nevăzută, dar nefericit și derutant când cele două laturi ale individualității se contrazic.
Dacă, în comunism, secretomania și sora ei, dezinformarea, făceau parte din rețeta totalitară, până relativ târziu, chiar și în democrațiile occidentale a existat un tabu sever în raport cu viața privată a personalităților contemporane și chiar istorice. La începutul anilor ‘90, când fostul președinte Mitterrand era pe moarte, dezvăluirile în lanț despre boala sa, fiica nelegitimă și povestea amoroasă tăinuită ani în șir au reprezentat (în Franța cel puțin) sfârșitul unei epoci și începutul alteia, în ceea ce privește accesul direct la intimitatea și... moralitatea ierarhiei politice. Obsesia discreției, de pe vremea unui De Gaulle sau Pompidou, lua sfârșit. Decepțiile trebuiau asumate, iar coerența comportamentală se impunea ca o necesitate. Aceeași schimbare se evidențiază comparând embargoul mediatic (neverosimil azi) asupra infirmității vicioase a președintelui american Roosevelt în anii ‘40 sau a escapadelor erotice ale lui Kennedy în anii ‘60, cu scandalul mondial generat de un derapaj mai deocheat al lui Bill Clinton în anii ‘90, gata-gata să-i anuleze cogeamite cariera politică... Cu scurgerea timpului, mutația socio-mediatică pomenită se confirmă c