Supraexpunerea mediatică a lumii actuale repaginează, între altele, un raport fundamental: acela între persoana publică și cea privată.

Orice deținător al unei posturi vizibile în societate are o identitate care, de câteva de­cenii bune, nu se mai poate camufla. Fie că e vorba de oameni de stat, oameni de cultură, reprezentanți ai Bisericii, ar­tiști sau alți formatori de opinie, toți sunt astăzi supuși unei transparențe sui ge­ne­ris care, în societatea tehnologică, a de­ve­nit inconturnabilă. Lucru util, când se pu­ne problema unei armonii-model între fa­ța văzută și cea nevăzută, dar nefericit și de­rutant când cele două laturi ale in­di­vi­dualității se contrazic.

Dacă, în comunism, secre­to­ma­nia și sora ei, dezinformarea, fă­ceau parte din rețeta to­ta­li­tară, până relativ târziu, chiar și în democrațiile occidentale a existat un tabu sever în raport cu viața privată a personalităților contemporane și chiar istorice. La începutul anilor ‘90, când fostul președinte Mitterrand era pe moar­te, dezvăluirile în lanț despre boala sa, fi­i­ca nelegitimă și povestea amoroasă tăi­nui­tă ani în șir au reprezentat (în Franța cel puțin) sfârșitul unei epoci și începutul al­teia, în ceea ce privește accesul direct la in­timitatea și... moralitatea ierarhiei po­li­tice. Obsesia discreției, de pe vremea unui De Gaulle sau Pompidou, lua sfârșit. De­cep­țiile trebuiau asumate, iar coerența com­portamentală se impunea ca o necesitate. Aceeași schimbare se evidențiază com­pa­rând embargoul mediatic (neverosimil azi) asupra infirmității vicioase a președintelui american Roosevelt în anii ‘40 sau a es­ca­padelor erotice ale lui Kennedy în anii ‘60, cu scandalul mondial generat de un de­ra­paj mai deocheat al lui Bill Clinton în anii ‘90, gata-gata să-i anuleze cogeamite ca­riera politică... Cu scurgerea timpului, mu­tația socio-mediatică pomenită se con­fir­mă c