Întrebat care a fost complimentul suprem pe care l-a primit vreodată, Celibidache a povestit că, după un concert, a venit la el o doamnă în vîrstă, vădit impresionată de muzica pe care o ascultase, i-a strîns mîna, l-a privit în ochi şi i-a spus: Es ist so! (Aşa este). După care s-a întors şi a plecat. Atît. Celibidache spune că atunci a simţit că acel spectator înţelesese exact ceea ce el a vrut să transmită.

1.Radu Lupu şi Daniel Barenboim au cîntat splendid concertul nr.10 (K365) pentru două piane de Mozart. Concertul este compus cu maximum de atenţie, astfel încît să împartă cît se poate de simetric intervenţiile celor două piane. De altfel, concertul începe cu un tril cîntat în unison de cele două piane şi tot ceea ce se întîmplă mai departe mărturiseşte acest spirit: un tril minunat şi fără de sfîrşit cîntat perfect echilibrat de două piane. Dialogul dintre cele două piane este strălucitor, colorat, viu, fără umbre şi fără subtilităţi. Orchestra are rol secundar, doar din cînd în cînd o notă prelungită a oboiului introduce în atmosfera armonioasă un vag dubiu că ceea ce ascultăm este exact ceea ce este. Înţelegem repede că întregul concert este un joc splendid de virtuozitate, dar oboiul acela vine atît de neaşteptat şi de straniu în tot contextul sonor, încît ne pune pe gînduri. Este, însă, doar o părere. Aşa cum se joacă cu pianele, Mozart s-a jucat un pic şi cu noi. Dialogul ludic şi briant se reia. Radu Lupu şi Daniel Barenboim s-au jucat în spaţiul acestui concert cu o măiestrie uimitoare. Doi maeştrii într-o frumoasă prietenie muzicală. De altfel, de la intrarea pe scenă, la dialogul lor din timpul concertului şi pînă la ieşire, cei doi s-au arătat publicului bucureştean ca doi buni prieteni. Concertul acesta a fost expresia unei prietenii calde şi deja statornicite, în care plăcerea de a face muzică împreună joacă un rol foarte important. Concertul