Oare asistăm la o redesenare a relaţiei speciale, Parisul înlocuind Londra în topul preferinţelor Washingtonului?
Intern, Administraţia Obama pare să fi ajuns la o concluzie limpede: suntem gata să utilizăm forţa militară împotriva regimului Assad. Pe fond însă, rezultatul votului parlamentului britanic a schimbat în mod esenţial datele problemei, precum şi calculul administraţiei. Aşa se explică decizia preşedintelui Obama de a lăsa Congresului Statelor Unite ultimul cuvânt. În absenţa unei rezoluţii a Consiliului de Securitate care să ofere legalitate sub Capitolul VII din Cartă, fără sprijinul formal al NATO sau al Ligii Arabe, cu o coaliţie subţire, lipsită de aliatul său tradiţional - Marea Britanie –, Obama pare să fi ajuns la concluzia că are nevoie de un pact al elitelor care să îi ofere legitimitatea politică să atace Siria. Pe fond, opţiunea preşedintelui Obama nu este neapărat o surpriză. În absenţa umbrelei comunităţii internaţionale, el optează pentru o minimă acoperire politică internă. Este o mişcare logică pentru un preşedinte care a promis să stea departe de noi aventuri militare, cel puţin de „războaiele opţionale“, să-şi consacre energiile pe nation-building acasă, să-şi reorienteze atenţia geopolitică dinspre epicentrele deceniului post 9/11 – Irak şi Afganistan – spre Asia.
Întrebarea este: ce va face Congresul? Foarte probabil că va da undă verde unui mandat limitat. Problema este că, prin declaraţiile sale, atunci când a enunţat cu subiect şi predicat un „red line“ în dorinţa de a descuraja regimul Assad să-şi folosească arsenalul chimic, Obama a angajat în mod direct credibilitatea Statelor Unite. Iar în relaţiile internaţionale, mai ales în contextul unui orizont geopolitic tectonic, efervescent, impredictibil, când puteri precum Iranul abia aşteaptă oportunitatea unui revizionism low-cost, predictibilita
